Introducere. Promovarea sănătății are ca scop schimbarea atitudinii față de factorii de risc pentru boală atât la populația afectată de boală, cât și la populația sănătoasă. Medicul are posibilitatea să joace un rol important în motivarea persoanelor de a adopta un comportament sanogenetic, de a interveni în cazul persoanelor cu factori de risc. Discuții. Poziţia centrală a rolului medicului se bazează pe faptul că el posedă cunoştinţele care îi permit să ia singurele decizii percepute ca având o valoare absolută în interiorul serviciului: diagnosticul şi terapia. În pofida dezvoltării unei orientări mai tehnocratice, modelul de funcţionare carismatică are încă tendinţa de a fi modelul dominant în cadrul serviciilor spitaliceşti. O altă componentă emoţională a adaptării profesionale a medicului este antrenarea aptitudinii de a determina gradul de „implicare” emoţională a pacientului, care este necesar în fiecare caz concret al comunicării profesionale. Această componentă a adaptării este în strânsă legătură cu „dozarea” implicării empatice în procesul interacţiunii cu pacientul. Medicul, în dorinţa sa de a ajuta bolnavul cât mai bine, trăieşte o responsabilitate vădit majorată, simte suprasolicitare emoţională. Concluzii. „Hiperimplicarea” emoţională în retrăirile bolnavului, nivelul înalt al anxietăţii ca reacţie de răspuns la situaţia de nedeterminare, neîncredere, frica şi îngrijorarea în privinţa posibilelor urmări au ca rezultat suprasolicitarea emoţională cronică. Scad posibilităţile adaptive şi compensatorii. Apare „sindromul burnout” ca deformare profesională specifică, a persoanelor aflate în contact emoţional strâns cu pacienţii în timpul acordării ajutorului medical.