Die sogenannte ‚Schlachtfeldarchäologie‘ ist – nach Anfängen seit den 1910er Jahren und einem ersten Höhepunkt in den 80er und 90er Jahren – mittlerweile eine eigene Forschungsrichtung innerhalb der Archäologie geworden, die über immer mehr Erfahrungen im Umgang mit diesen ungewöhnlichen Fundplätzen verfügt. Sie erforscht Fundplätze von der Steinzeit bis in die Zeitgeschichte und leistet einen wichtigen Beitrag zur frühen Entwicklung von Krieg und Gewalt. Dabei liefert sie – anders als die meisten archäologischen Quellen – einen Einblick in ganz konkrete Ereignisse und deren Verlauf. Gerade am Übergang zur Frühgeschichte können archäologisch untersuchte Kampfplätze zentrale Ergänzungen und ganz neue Einsichten zu bekannten historischen Konstellationen liefern. Gegenstand der Forschung sind Plätze gewalttätiger Gruppenkonflikte, deren Spuren sich im Boden erhalten haben. Diese Auseinandersetzungen können in ganz unterschiedlicher Skalierung stattgefunden haben, von kleinen Scharmützeln bis hin zu groß angelegten Belagerungen und Schlachten. Terminologisch ist die Unterscheidung schwierig, da zentrale Begriffe wie ‚Schlacht‘, ‚Gefecht‘ oder ‚Fehde‘ nur unzureichend definiert und voneinander abgegrenzt sind. Gerade der Begriff ‚Schlacht‘ transportiert Bilder von gegeneinander angetretenen Heeren und ist deshalb als Oberbegriff für die Orte gewalttätiger Auseinandersetzungen zwischen Gruppen nicht geeignet. Hier wird deshalb der neutraleren Bezeichnung ‚Kampfplatz‘ der Vorzug gegeben und ‚Schlachtfeld‘ für symmetrische Auseinandersetzungen von Armeen reserviert. Der Begriff ‚Schlachtfeld-Archäologie‘ (battlefield archaeology) allerding ist inzwischen so gängig und eingeführt, dass hier an ihm für die archäologische Erforschung aller Arten von Kampfplätzen festgehalten wird. Archäologisch überlieferte Kampfplätze beinhalten konkrete, an Ort und Stelle überlieferte Relikte von Kampfhandlungen. Sie enthalten unmittelbare Informationen über den Ablauf des Geschehens: dies trifft auf die Verbreitung von Waffen und anderen Objekten im Gelände ebenso zu wie auf Anlagen, die zur Durchführung der Kämpfe errichtet wurden, auf Spuren von Zerstörungen ebenso wie auf Überreste von Opfern der Kämpfe, die an Ort und Stelle verblieben sind.

Așa-numita „arheologie a câmpurilor de luptă” a început a fi studiată încă în anul 1910 și un prim apogeu îl atinge în anii 80-90 ai secolului trecut. Aceasta a devenit între timp un domeniu de cercetare separat în cadrul arheologiei, care acumulează din ce în ce mai multă ”experiență” în abordarea unor asemenea situri. Investigațiile în astfel de obiective arheologice aduce o contribuție importantă la cercetarea războiului și a violenței din cele mai vechi timpuri. . Astfel, spre deosebire de majoritatea surselor arheologice, această oferă o perspectivă asupra unor evenimente foarte concrete. În special la trecerea la istoria timpurie, siturile de luptă cercetate arheologic pot oferi informații relevante cât și noi perspective cu privire la evenimentele istorice cunoscute Obiectul cercetării îl constituie siturile de luptă ale căror urme au fost păstrate în sol. Este posibil ca aceste conflicte să se fi desfășurat la scări foarte diferite, de la mici încăierări la asedii și bătălii pe scară largă. Din punct de vedere terminologic, distincția este dificilă, deoarece termeni centrali precum „bătălie”, „încăierare” sau „feudă” sunt insuficient definiți și delimitați unul de celălalt. Termenul „bătălie”, în special, transmite imagini de armate care se luptă între ele și, prin urmare, nu este potrivit în calitate de termen generic pentru locurile în care au avut loc confruntări violente între grupuri. Prin urmare, se preferă aici termenul mai neutru de „câmp de luptă”. Termenul dat este rezervat pentru ciocnirile simetrice dintre armate. Cu toate acestea, termenul de „arheologie a câmpurilor de luptă” a devenit atât de comun și de consacrat încât este folosit aici pentru cercetarea arheologică pe toate tipurile de câmpuri de luptă. Câmpurile de luptă conservate conțin relicve concrete ale luptelor care au fost păstrate la fața locului. Acestea conțin informații directe despre desfășurarea evenimentelor, faptul fiind valabil atât pentru distribuția armelor și a altor obiecte pe teren, cât și pentru structurile ce au fost amenajate pentru realizarea sarcinilor de luptă, pentru urmele de distrugere, precum și pentru rămășițele victimelor care au rămas la fața locului după aceste lupte.