Ion Dic-Dicescu (rus. Иван Осипович Дик) s-a născut la București în familia unui zugrav (pictor-muncitor). În anul 1910 a absolvit Școala Superioară Comercială. Numele și prenumele lui adevărat este Isidor Canton (conform altor surse – Conton, Kantor). În timpul Primului Război Mondial, din motive politice, a dezertat din armata română și a fugit în Rusia. La Petrograd, în aprilie 1917, a intrat în Partidul Comunist bolșevic din Rusia (PC(b)R). Din octombrie 1917 a luat parte la lovitura de stat bolșevică. A participat la războiul civil din Rusia, la formarea detașamentelor internaționale ale Armatei Roșii și la organizarea de celule și grupuri străine ale PC(b)R. Era secretar al Comitetului militar-revoluționar român din Odesa, care trebuia să contribuie la revoluționarizarea României. I. Dic-Dicescu a participat activ la formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești și în dezbaterile despre problema identității etnice moldovenești cu comuniștii basarabeni. A susținut constant românizarea și latinizarea. La 8 ianuarie 1925, a trimis la numeroase adrese un memoriu „Cu privirea la construcția culturală în Moldova Sovietică. Împotriva devierii rusificatoare sub drapelul sovietic”. Dar conducerea Uniunii Sovietice și ai Comintern-ului i-au sprijinit pe comuniștii locali și liderii Ucrainei. În 1922–1937 a lucrat ca profesor și cercetător la Moscova. În perioada cultului lui I. Stalin, I. Dic-Dicescu a fost arestat la 5 aprilie 1937. La 4 ianuarie 1938, Colegiul militar al Curții Supreme a URSS l-a condamnat la moarte sub acuzare de spionaj. I. Dic-Dicescu a fost executat în aceeași zi în localitatea Kommunarca, lângă Moscova. A fost reabilitat în iunie 1956 și reintegrat în partid prin decizia Comitetului Central al Partidului Comunist Român în aprilie 1968.