Imaginea pădurii sau a codrilor este profund implantată în viața spirituală, devenită de secole un simbol matern al poporului nostru. În majoritatea basmelor populare personajele principale, în drumul său de devenire, rătăcesc printr-o pădure deasă și întunecoasă sau chiar pădurea este punctul de destinație, unde va avea loc deznodământul dramatic, o întâlnire imprevizibilă sau o idilă de dragoste. Lucrările cercetătorului-folclorist Vladimir Propp asupra structurii poveștilor populare indică direct la pădure ca un spațiu inevitabil pentru desfășurarea acțiunii. Acest spațiu al transformărilor îl regăsim și în unele povești / basme culte, inclusiv în cele ale clasicului Ion Creangă. Vom elucida acest spațiu, reprezentat în diverse interpretări prin limbajul cinematografic. Interesul nostru se extinde asupra filmelor, ce reprezintă interpretarea poveștilor crengiene. Pădurea este spațiul, unde e plasată acțiunea filmelor Mama (1976, regie Elisabeta Bostan) – o viziune a poveștii „Capra cu trei iezi”; Maria-Mirabela (1981, regie Ion PopescuGopo) după povestea „Fata babei și fata moșneagului”, iar în altele, precum Dănilă Prepeleac (1996, regie Tudor Tătaru), pentru o parte a acțiunii. Prin pădure trec și personajele din filmele Povestea dragostei (1977, regie Ion Popescu-Gopo) după „Povestea porcului” sau De-aș fi Harap Alb (1965, regie Ion Popescu-Gopo) etc., unde la fel, în pădure se întâmplă acțiuni/ evenimente semnificative pentru continuarea evoluției, dar și o modificare spirituală a personajului. Pădurea din filmele, create în baza operei lui Ion Creangă, precum și din poveștile populare, abitată de cele mai diverse creaturi atât pozitive (Zâna pădurii, Moș Timp – în Maria, Mirabela), cât și negative (muma pădurii, Spânul – De-ași fi Harap Alb, dracii – Dănilă Prepeleac etc.), se aseamănă cu un labirint – spațiu plin de mister, de dragoste, dar și de drame.