The given article examines the historical background and facts of the territorial expansion of the Romanian Kingdom to the East that were realized by Bucharest at the end of World War I. Moreover the article analyzes a compliance of foreign policy activity of Romania of that time the existing norms of international law. Modern international law provides for the possibility of rejection of the territory of the aggressor as the sanction of the State of the winner (the most famous example of this kind is the Potsdam Agreement of 1945 across Eastern Prussia). The acquisition of the territory of the defeated enemy in the so-called old international law was a legitimate way to increase the national territory. By the way, irrespectively, it was dealt with the aggressor or with victim of aggression. But also in this case it was required a conclusion of the post-war peace treaty: an increment of the occupied territory by the one-sided legal act of a State winner (the occupier) wasn’t allowed. De lege lata, in terms of operating International Law in 1918-1940 a Romanian occupation of Bessarabia could not be legitimized neither by Sfatul Tarii initiative nor by the decisions of the Versailles conference on transfer of the region to Romania. Nemo ad alterum plus iuris transfere potest quam ipse habet (lat.) - No one can transfer to another any greater right than he himself has. Russia wasn't presented at Versailles and wasn't considered as a defeated state, whose territory the winner state would have the right to hack. And vice versa – the Romanian title to Bukovina, including its northern part, was quite legitimate, its acquisition answered norms of ius cogens of old international law of that time, though stayed in a contradiction with the right of the nations to self-determination (ius cogens norm of already so-called new international law).

Acest articol se la analiza contextului istoric și circumstanţelor concrete ale expansiunii teritoriale a Regatului României la Est, efectuată de București spre sfârşitul primului război mondial, precum şi activitatea politică externă a României conform prevederilor normelor dreptului internaţional de la acel timp. Dreptul internaţional contemporan prevede posibilitatea excluderii unei părți a teritoriului statului agresor ca o sancţiune a statului câştigător (cel mai faimos exemplu de acest fel este Acordul de la Potsdam din 1945 privitor la Prusia Orientală). Aşa-numitul drept internațional vechi prevedea achiziția unei părți din teritoriul unui duşman înfrânt, ceia ce se considera ca modalitate destul de legitimă de a creşte teritoriul statului, indiferent, dacă era vorba despre agresor sau victima de agresiune. Însă, și în acest caz era necesar să se încheie Tratatul de pace postbelică, iar incrementarea unilaterală a teritoriul ocupat printr-un act juridic intern doar a câştigătorului (ocupaţia) nu era permisă. De lege lata – din punct de vedere al dreptului internațional care acționa în perioada 1918-1940 ocupația română a Basarabiei nu putea fi legitimizată, fie din inițiativa Sfatului Țării, fie prin deciziile Conferinței de la Versailles privitor la transferarea Basarabiei României. Nemo ad alterum plus iuris transfere potest quam ipse habet (LAT.) – nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât le are el însuşi. Rusia nu era reprezentată la Versailles și nu era considerată ca un stat învins, teritoriul căruia câştigătorii ar fi avut dreptul să-l împartă. Şi, dimpotrivă, titlul de dobândire a Bucovinei de către România, inclusiv și partea ei de Nord, a fost destul de legitim, deoarece întruneşte normele jus cogens conform prevederilor dreptului internațional vechi de atunci, deşi era în contradicţie cu dreptul naţiunilor la autodeterminare (norma de jus cogens deja conform prevederilor noului drept internațional).