Istoriografia demonstrează că procesul de rescriere a istoriei de fiecare generaţie este inevitabil. Descoperirea, valorificarea şi introducerea noilor surse istorice în circuitul ştiinţific contribuie la inovarea şi dezvoltarea ştiinţei istorice contemporane. În ultimele trei decenii, ştiinţă istorică a trecut la un nou nivel de dezvoltare, ce se caracterizează prin extinderea perimetrului cercetărilor isorice: se înregistrează noi abordări, concepte şi norme metodologice. Interesul firesc, manifestat de istorici, pentru diverse metode noi de cercetare, a condus la o profundă modificare a normelor metodologice, a abordărilor interdisciplinare şi pluridisciplinare, în special, prin prisma antropologiei istorice. Introducerea noilor documente istorice în circuitul şiinţific contribuie la actualizarea conceptului fenomenologic al sursei istorice. Sarcina principală a istoricului este de a stabili fiabilitatea şi autenticitatea sursei, relevanţa şi importanţa informaţiilor dobândite pentru studiul de cercetare, valorificarea şi sistematizarea datelor izvoarelor istorice, abordarea diferenţiată a surselor etc. Cercetătorul trebuie să aibă competenţa de apreciere, analiză critică şi comparativistă a izvoarelor depistate. Din păcate, aceste reguli simple nu sunt respectate şi deseori publicarea documentelor au mai mult un caracter cantitativ, decât calitativ. Volumul (paginal) contează mai mult, decât conţinutul ştiinţific (informaţional). În acest context, apare întrebarea: publicarea volumelor de documente inedite şi noile abordări metodologice vor contribui la rescrierea şi interpretarea istoriei sau la manipularea informaţiei obţinute din documente?