În legislația și practica judiciară a SUA nu este utilizat termenul «măsuri preventive» și «măsuri de constrângere procesual-penală». În conformitate cu prevederile Regulilor Federale referitoare la procesul penal în cadrul judecătoriilor regionale ale SUA [2], în privința persoanelor ce nimeresc în sfera procesului penal pot fi aplicate următoarele măsuri care îngrădesc drepturile și libertățile. Regula nr. 4 prevede eliberarea mandatului pentru arestul persoanei în a cărei privință există suficiente temeiuri a presupune că a comis o infracțiune. Aceeași regulă stipulează că la solicitarea procurorului, în loc de mandatul de arest, poate fi eliberată o citație în instanța de judecată. În caz că învinuitul nu se prezintă la ședință, în privința acestuia se eliberează mandat de arest. În conformitate cu prevederile regulii nr. 12, învinuitului i se poate înlocui măsura de arest cu măsura cauțiunii pentru perioada de până la înaintarea unui nou act de acuzare, în cazul în care instanța de judecată va satisface cererea apărării referitoare la «caracterul defectuos» al actului inițial de acuzare. Regula 12.2 reglementează efectuarea silită a expertizei psihiatrice a învinuitului. În acest caz, în temeiul demersului procurorului, instanța emite un ordin privind supunerea învinuitului expertizei psihiatrice. Aceeași regulă se aplică și în privința efectuării anumitor teste sau experimente. Regula nr. 17 reglementează adresarea citației referitoare la prezentarea pentru ședința de judecată. Ignorarea de către orice persoană, fără motive întemeiate, a solicitării din citație poate fi recunoscută ca fiind o lipsă de respect față de instanță, urmând a fi sancționată, inclusiv și prin aplicarea măsurii de arest. În mod analogic, lipsa de respect în raport cu instanța de judecată, urmărită pe cale penală, este stipulată de Regula 42, care prevede cazurile în care judecătorul a sesizat nemijlocit circumstanțele vizate supra sau acest comportament s-a materializat nemijlocit în prezența instanței. În conformitate cu Regula 40 (d), persoana poate fi arestată din motive de încălcare a condițiilor eliberării sub supraveghere. Regula 46 (g) reglementează supravegherea persoanei bănuite până la judecată. Conform acestei norme, instanța efectuează supravegherea persoanei bănuite din regiunea respectivă până la momentul în care aceasta își epuizează utilitatea. Procurorul, odată la două săptămâni, trebuie să prezinte instanței lista nominală a persoanelor bănuite aflate sub arest până la prezentarea acuzării, dacă termenul de reținere a acestora depășește 10 zile. De asemenea, Regula 54 (3) oferă judecătorilor-magistrați împuterniciri de a aplica măsura de arest din rațiune de respectare a ordinii publice și pentru asigurarea unui comportament corespunzător. Regulile Federale referitoare la procedura penală nu prevăd instituția arestului la domiciliu, însă aceasta se regăsește unor state luate aparte [6, p. 38-41]. Multiplele variante de interpretare a arestului în sens procesual sunt întâlnite în lucrările mai multor autori. Astfel, într-o sursă este expusă opinia că arestul prezintă o reținere forțată, soldată cu plasarea în detenție provizorie [6, p. 38]. Juristul american Lloyd L. Weinreb presupune că arestul reprezintă o măsură preventivă care limitează libertatea persoanei și este aplicată din motivul că persoana probabil ar fi comis o infracțiune, urmare a cărui fapt urmează să apară în fața instanței de judecată [7, p. 51]. În procesul penal american premiza juridică inițială a aplicării măsurii de arest o reprezintă amendamentul nr. 4 la Constituția SUA. Conform acestei norme constituționale, arestul poate fi aplicat doar în condițiile existenței unui mandat în acest sens, eliberat în baza anumitor temeiuri și motive substanțiale (probable cauce). Noțiunea de temei suficient a fost formulată de către Judecătoria Supremă a SUA în anul 1878 în cauza Stacy, conform căreia: «colaboratorul organului de poliție are suficiente temeiuri de a aplica arestul dacă faptele și circumstanțele percepute de el sunt de natură să convingă persoana rațională și prudentă că a fost comisă o faptă infracțională». Ceva mai târziu, formulări mai detaliate și fundamentate au apărut și în textul altor hotărâri pronunțate de Judecătoria Supremă a SUA. Multiple prevederi de drept procesual penal federal, legate de măsură de arest, sunt expuse în Titlul al 18-lea, cu genericul «Infracțiunile și procesul penal» din Regulilor Federale referitoare la procesul penal în cadrul judecătoriilor regionale ale SUA [2]. Procedurii de aplicare a măsurii de arest îi este dedicat Capitolul 23 din Titlul al 18-lea, care conține 20 de paragrafe. Însă, nici unul din aceste paragrafe nu determină noțiunea de «arest», ci doar oferă organelor judiciare împuterniciri de a emite mandatele corespunzătoare și de a le pune în executare. Tot aici întâlnim și prevederi care autorizează aplicarea măsurii de arest în lipsa mandatului corespunzător. În calitate de condiție a aplicării acestuia este invocată comiterea oricărei fapte infracționale în prezența unui reprezentant a organelor de drept sau prezența anumitor motive de a presupune că persoana arestată a comis sau comite acte de felony. Prevederi similare întâlnim și în legislația anumitor state. Mai mult ca atât, legislația penală a acestora prevede răspunderea pentru opunerea de rezistență în procesul aplicării arestului. Astfel, de exemplu, § 35.27 din Codul penal al statului New-York este fixat că «persoana nu poate aplica forța fizică pentru a se împotrivi arestului, autorizat sau neautorizat, care se aplică sau poate fi aplicat de colaboratorul organului de drept» [8, p. 92- 93]. Reieșind din acest fapt, putem identifica două categorii ale măsurii de arest: 1) arestul în temeiul mandatului; 2) arestul în lipsa mandatului. Arestul în temeiul mandatului. Regulile Federale privind procesul penal în cadrul judecătoriilor regionale, în conținutul Capitolului II «Acțiunile procesuale preliminare», în textul regulilor 4 și 5, reglementează detaliat procedura de eliberare și executare a mandatului de arest. Aici se menționează că, dacă din conținutul plângerii (complaint) rezultă că există suficiente temeiuri de a presupune că a fost săvârșită o infracțiune și că aceasta a fost comisă anume de învinuit (accused), apoi oricărui funcționar, împuternicit de lege în acest sens, îi poate fi eliberat un mandat de arest pe numele învinuitului. În temeiul unei plângeri poate fi eliberat un singur mandat de arest sau eliberată o singură citație de a se prezenta în ședința de judecată. Dacă învinuitul nu s-a prezentat în temeiul citației, apoi în privința acestuia urmează a fi eliberat un mandat de arest [6, p. 55]. Reprezentanții organului de poliție se pot adresa, de asemenea, în instanța de judecată cu un demers privind autorizarea măsurii de arest preventiv, cu condiția prezentării un raport al polițistului, confirmat prin jurământ (affidavit) cu indicarea temeiurilor suficiente de a presupune că o anumită persoană a comis fapta infracțională [5, p. 451]. Stabilirea prezenței temeiurilor suficiente în vederea eliberării mandatului de arest poate să se bazeze, parțial sau în totalitate, pe anumite probe invocate de terțe persoane (hearsay – adică din spusele acestora – n.n.). Mandatul de arest trebuie semnat de magistrat, urmează să conțină datele de anchetă ale acestuia, în temeiul cărora el poate fi identificat (reasonable certainty). Acesta trebuie să conțină fabula infracțiunii, incriminată în plângere, dispoziția referitoare la arestul învinuitului și însoțirea lui până la biroul magistratului. În cazurile în care organele de drept solicită eliberarea mandatului de arest pe numele unei persoane a cărei nume nu-l cunosc cu precizie, dar în a cărui privință există convingerea certă că a comis infracțiunea, apoi în textul mandatului este indicat un nume convențional. Din momentul stabilirii cu precizie a numelui persoanei, bănuite în comiterea faptei infracționale, toate actele corespunzătoare vor fi perfectate în conformitate cu datele de anchetă ale acesteia. Mandatul de arest se execută nemijlocit prin arestarea învinuitului. Funcționarul poate să nu aibă la mână mandatul în procesul arestului, însă, la solicitarea învinuitului, urmează să-l pună la dispoziția acestuia în cel mai scurt timp posibil. Dacă funcționarul nu deține mandatul la momentul arestului, apoi el urmează să informeze învinuitul în privința faptei care i se impută și despre faptul când i se va pune mandatul de arest la dispoziție. Citația în judecată urmează a fi perfectată în aceeași formă ca și mandatul de arest, cu excepția faptului că ea urmează să conțină cerința în privința învinuitului de a se prezenta în fața magistratului la locul și ora indicată [6, p. 55-56]. Arestul în lipsa mandatului. În SUA, ca și în marea majoritate a statelor, colaboratorii de poliție sunt cei care se deplasează printre primii la locul faptei, sau sunt sunt înștiințațe despre comiterea unei infracțiuni [4, p. 74]. Dacă această înștiințare este întemeiată pe perceperea nemijlocită a faptului infracțional de către reprezentanții organului de poliție, și aceștia presupun că există temeiuri suficiente pentru a considera că bănuitul a comis o infracțiune, acest este de imediat arestat. Dacă raportul privind comiterea unei infracțiuni se întemeiază pe informațiile comunicate de victimă, poliția efectuează cercetări premergătoare aplicării arestului cu scopul de a identifica probe suficiente care dovedesc implicarea bănuitului în săvârșirea infracțiunii. Totodată, marea majoritate a aresturilor se efectuează fără eliberarea mandatelor corespunzătoare în acest sens. Pentru eliberarea lor, organele de poliție se adresează ulterior, conform temeiurilor generale, în vederea justificării și a asigurării legalității măsurii de constrângere aplicate. După aplicarea arestului, organele de poliție efrectuează acțiunile de urmărire penală necesare în vederea colectării probelor care ar demonstra vinovăția persoanei arestate [5, p. 451-452]. Constituția SUA nu fixează expres dreptul de a aplica arestul în lipsa mandatului corespunzător. Totodată, legislația federală și acea din unele state conțin norme, inspirate din dreptul comun englez, permite oricărui cetățean de a aplica așa-numitul «arest civil», cu respectarea următoarelor condiții: 1) orice cetățean este în drept să aresteze persoana surprinsă în momentul comiterii infracțiunii sau a tentativei de infracțiune (este vorba despre faptele de trădare de Patrie și felony – n.n.). Dacă, însă, infractorul a renunțat benevol să finalizeze comiterea faptelor infracționale vizate, dreptul la arest încetează; 2) este permis arestul persoanei în momentul comiterii feloniei, dacă cel care-l realizează, percepe și conștientizează faptul că este comis un asemenea act; 3) dacă se comite un act de felonie și în privința unei persoane anumite există o bănuială rezonabilă că aceasta a fost comisă anume de persoana vizată, apoi atât reprezentantul organelor de drept, cât și persoanele particulare, care au o asemenea bănuială, sunt în drept să aresteze această persoană, deși în viitor se poate stabili că cel aresta nu are nici o vinovăție; 4) dacă a fost comis un act de felonie, polițistul dispune de dreptul de a aresta această persoană în orice moment după comiterea infracțiunii. Astfel, dreptul la arest al reprezentanților organelor de drept în lipsa mandatului este derivat de dreptul general al cetățenilor, necesitând doar prezența temeiurilor rezonabile de a presupune că persoana comite sau a comis o infracțiune – acte de felony; 5) dacă acest moment nu este stipulat expres de lege, colaboratorul organului de drept sau cetățeanul nu sunt în drept să efectueze arestul în caz de comitere a unei fapte calificate ca misdemeanor, chiar dacă respectiva faptă este comisă în prezența lor, cu condiția că ea nu reprezintă o încălcare a ordinii publice [3, p. 187]. Practica judiciară a elaborat anumite condiții în prezența cărora orice funcționar sau reprezentant al organelor de drept este în drept să aplice măsura de arest în lipsa mandatului corespunzător: a) funcționarul sau reprezentantul organului de drept este martor al comiterii infracțiunii; b) el acordă ajutor și asistență colegilor săi la efectuarea arestului; c) el cunoaște despre infracțiunea comisă, însă infractorul nu este cunoscut până la aplicarea arestului; d) există o descriere a persoanei suspecte până la aplicarea arestului; e) sunt prezente anumite informații transmise prin canalele de agentură; f) există anumite declarații ale martorilor pe acest segment; g) arestul este aplicat în baza indicațiilor superiorului [1, p. 355]. În acest fel, în orice caz și independent de modalitatea de aplicare a arestului, legalitatea lui este determinată în dependență de faptul dacă avea cel care-l efectuează la îndemână unul din temeiurile specificate supra. Prin verificarea prezenței acestora urmează a se stabili dacă reprezentantul organului de drept care efectuează arestul era convins, cu certitudine, că cel arestat a comis o infracțiune sau a fost implicat în calitate de coparticipant la săvârșirea ei În calitate de criteriu al acestei convingeri figurează perceperea ipotetică ce poate fi manifestată de o persoană rațională și prudentă [6, p. 60-61]. Arestul în momentul aflării la domiciliu. În legătură cu faptul că intervenția la domiciliul persoanei reprezintă o problemă substanțială, care urmează a fi soluționată în conformitate cu prevederile amendamentului nr. 4 la Constituția SUA, ofițerii de poliție nu sunt în drept să pătrundă la domiciliul unei persoane cu scopul de a o aresta până nu dispun de mandat în acest sens sau în lipsa unui temei rezonabil de a presupune că persoana bănuită se află în acel loc. În acest sens, în calitate de excepții pot fi invocate doar situațiile precum «propriul acord» sau așa-numitele «circumstanțe extraordinare». Ultimele sunt prezente dacă: a) poliția urmărește un infractor care a comis o infracțiune gravă; b) există presupuneri justificate că ar putea fi distruse probele necesare cauzei, în caz dacă polițiștii nu ar pătrunde de imediat la domiciliu; c) bănuitul se va sustrage de la organele de drept dacă nu va fi imobilizat de organele de drept la locul unde se află; d) reprezentanților organelor de drept sau altor persoane vor suporta anumite daune sau prejudicii în caz dacă bănuitul nu va fi reținut imediat la domiciliul său. Arestul în afara domiciliului. Cu toate că prezența mandatului pentru arest este dorită de fiecare dată, arestul în afara domiciliului poate fi efectuat și în lipsa acestuia, însă doar în temeiul unui motiv întemeiat și justificat [6, p. 62-63]. Concluzii: Arestul aplicat în temeiul mandatului sau în lipsa acestuia reprezintă, în conformitate cu normele de drept ale SUA o măsură de constrângere procesuală, care limitează libertatea persoanei bănuită sau învinuită în comiterea infracțiunii, în pregătirea ei, aplicat în scopul asigurării prezenței acesteia în fața instanței pentru a fi supus răspunderii penale. Independent de modalitatea de aplicare a arestului, legalitatea lui este determinată în dependență de faptul dacă avea cel care-l efectuează la îndemână unul din temeiurile specificate în lege. Prin verificarea prezenței lor urmează a se stabili dacă reprezentantul organului de drept care a efectuat arestul era convins, cu certitudine, că cel arestat a comis o infracțiune sau a fost implicat în calitate de coparticipant la săvârșirea ei. În calitate de criteriu al acestei convingeri figurează perceperea ipotetică ce poate fi manifestată de o persoană rațională și prudentă.