Pornind de la diferitele puncte de vedere ale cercetătorilor asupra rolului şi puterii media în regimurile totalitare, articolul pune faţă în faţă două atitudini: cea a statului monopartinic şi a liderului Hogea referitoare la importanţa media şi „libertatea şi drepturile constituţionale ale ziariştilor şi poporului de a se exprima liber” şi cea a poporului, care nu avea încredere în aceste instrumente. Transmiţând doar demagogia regimului dictatorial, mass media, în mod special presa scrisă, lăsa neatins tot ceea ce nu se înscria pe linia succeselor şi realizărilor în construirea socialismului. Această distanţare de realitate dă naştere dualismului media din această perioadă: importanţa pe care i-o acorda regimul şi indiferenţa din partea maselor. Indivizii curajoşi, care ştiau că din acest vârtej al fricii căruia nimeni nu-i scăpa nu erau excluşi nici ziariştii, găseau alte variante de a se exprima. Indignarea lor, adresată vârfului piramidei puterii, prindea glas prin ce aveau oamenii la îndemână – de la declaraţii anti-partid scrise pe cearşaf la invenţii inedite, dar nu se transmitea prin presă, ceea ce demonstrează că acest instrument al propagandei, care purta puterea demagogică a întregului regim, era, în ochii poporului, un „tigru de hârtie”

Using various research views on the role and power of media in totalitarian regimes as starting points, the article confronts two attitudes. The first is that of the one–party state and of the leader Hoxha concerning the importance of the media and “the freedom and constitutional rights of the journalists and of the people to express themselves freely”, while the second one consists of the people’s lack of confidence in these instruments. Transmitting only the demagogy of the dictatorial regime, the mass media, especially the written press, left untouched everything that was not in line with the successes and achievements in building socialism. This distancing from the reality is the source of the media dualism characteristic to this period: the importance that the regime attaches to it and the indifference of the masses. Brave individuals, who knew that journalists were not excluded from this whirlwind of fear they all lived in, found other ways to express themselves. Their indignation, addressed to the top of the power pyramid, took hold of what people had at hand, from anti-party statements written on bed sheets, to new inventions, but none of it was transmitted through the press, thus proving this instrument of propaganda, which carried the demagogic power of the whole regime, was, in the eyes of the people, a “paper tiger”