În literatura arheologică a culturii Sântana de Mureș-Cerneahov, care a reprezentat, ca entitate politică, în primul rând, goții, în spațiul dintre Nistru și în Carpați, se aduc diferite argumente despre prezența mai multor elemente de vestigii materiale ale geto-dacilor, anterioare acestei perioade. Însă lipsesc cu desăvârșire exemple din informațiile scrise, care ar confirma și documentar dovezile arheologice. În opinia noastră, ele se pot extrage de la numele unor personalități numite gotice, sau de alte etnii, care s-au manifestat în activitatea publică a statului romano-bizantin. În teritoriile de pe malul stâng al Dunării de Jos, goții s-au instalat predominant într-o perioadă începută din primele decenii ale secolului al IV-lea, și ajung spre vest în Transilvania de est în al doilea sfert al secolului, durând prin cultura Sântana de Mureș-Cerneahov până în anul 376, odată cu migrația devastatoare a hunilor. Ei constituiau, în realitate, ramura de vest a acestui popor, numiți vizigoți, care s-au delimitat, la Nistru, de formația lor estică (ostrogoții) încă înainte de venirea iureșului hunic. În aceste circumstanțe, o parte din populația locală daco-getică, prezumtiv, se poate admite că ar fi fost asimilată de vizigoți, de unde s-au și creștinat în ritul arian, propagat printre ei încă în zona carpatică. Invazia hunilor din est spre Dunăre, în anul 376, a produs o destabilizare catastrofală, mai întâi, în stepa europeană, dislocând din habitatul lor mai multe popoare. De frica invadatorilor asiatici, o parte din vizigoți s-au cerut la adăpost și au fost primiți în imperiu de împăratul Valens, cu condiția de a se creștina cu toții în rit arian, religie împărtășită și de dânsul, dar, printr-un concurs nefavorabil, din cauza administrației locale care i-a primit neprietenos, ei s-au răsculat la sudul Dunării. Dezastrul de la Adrianople, din august 378, a fost un moment de cotitură epocală în istoria romanilor. În câteva ore, o mare parte din armata romană de luptă a fost distrusă de goți, iar împăratul Valens însuși a murit pe câmpul de luptă. Noul Augustus, Teodosios I (379-395), un militar, a fost forțat să facă reforme drastice, pentru a restabili pacea. El a permis goților și altor barbari victorioși să se stabilească ca stăpâni pe pământul imperiului, în Tracia; și, pentru a remedia lacunele cauzate, a deschis rândurile armatei pentru ei. Barbarizarea armatei romane, adică înrolarea barbarilor în trupele regulate, a fost o practică consacrată încă din secolul al IV-lea. După reformele lui Dioclețian și Constantin cel Mare, dimensiunile armatei au crescut foarte mult și imperiul era „înfometat” de ostași. Împreună cu țăranii și fiii membrilor armatei (încorporați prin lege), barbarii au garantat majoritatea noilor recruți din armatele imperiale. Ei au intrat ca mercenari, unii ca foști prizonieri, pentru a scăpa de sclavie sau moarte (tributarii și dediticii), iar alții – în urma acordurilor de foederați. În epoca teodosiană, acest obicei a suferit o accelerare bruscă și, de asemenea, un salt neașteptat în calitate. Teodosie, de fapt, nu numai că a salutat un număr mai mare de barbari în rândul trupelor; mulți aristocrați de origine barbară au devenit ofițeri, responsabili pentru misiuni importante. Mai mult ca atât, înainte de Teodosie, s-a încercat diluarea „spiritului trupelor”, dispersarea ostașilor barbari în unități diferite și îndepărtate și supunerea lor la o pregătire și disciplină asiduă, prevăzute în armata romană. Dimpotrivă, înrolarea masivă în epoca teodosiană a dus la formarea unor unități compuse predominant din barbari. De fapt, armata romană a fost umplută cu barbari și comandată de alți barbari. Dar, după intrarea în masă a barbarilor în armată, prin voința lui Teodosie I, o mișcare de rebeliune a traversat Estul Roman. Cu o determinare nemiloasă, Teodosie a reușit să suprime această ostilitate, chiar și unele răscoale din mai multe orașe. Povestea unor personalități gotice și a adepților lor începe după aceste premise sângeroase. Treptat, un grup de putere, compus în mare parte din barbari și arieni (militari), a reușit să se impună la curtea imperială a Estului bizantin până în anul 471. În lucrarea noastră, vom analiza unele dintre aceste personalități marcante, în special, prin explicarea numelor după studii recunoscute de latină populară, interesul nostru fiind marcat imperios și de unele episoade tragice în viața acestor oameni, pe care îi apreciem ca originari de la Dunărea de Jos, inclusiv prin imaginile rămase, cu reprezentarea lor, ale unui nespus de valoros exponat, care provine din secolul al V-lea și e păstrat până astăzi într-un muzeu din Italia, fiind un produs istoric extrem de prestigios ce ilustrează această perioadă.