In the modern society, marked by high instability and frequent and extremely quickly happening of the change, the concept of human resilience is gaining new important dimensions. In the recent years, the scope notion has extended considerably, far beyond a simple resistance in face of adversity. According to the recent integrated approach (Ionescu, 2013) psychological resilience is conceptualized as a process of overcoming adversity, that implies a complex, highly individual and personalized, itinerary of personal growth and development. Thus, this phenomenon involves a ―personal journey‖, representing the ability to identify and integrate resources of several types (individual, personal, community and social another kinds of resources), the individual‘s ability to manage those resources effectively, a well as to preserve a certain amount of so called ―potential or capital for action and development‖. Individual should be able to rediscover those resources in a certain way, proving him or herself capable to find new, connections between those potentials and resources. This personal journey should bring the individual to new perspectives and solutions, helping to overcome and reconsider the situation of adversity. A resilient person is a more resistant, more adoptive, more innovative and creative in all aspects of human life and activity. Still, ―Resilience can‘t be learned or taught as an ABC‖ (Ruther, 2010). The process of self-(re) discovery, this road of establishing new, innovative connections is highly personal and specific. Individualized, personalized models, paradigms and strategies must be found for each situation, for every individual, community and for each society.

În contextul societăţii contemporane, marcate de o pronunţată doză de instabilitate, schimbări permanente şi foarte rapide, conceptul de rezilienţă capătă o importanţă aparte şi noi dimensiuni. În ultimii ani arealul acestui construct s-a extins mult în afara simplei rezistenţe sau adaptări la adversitate‖. Conform abordării integrative, rezilienţa este conceptualizată ca un proces de depăşire a situaţiei dificile, care presupune un itinerar de creştere şi dezvoltare personală (Ionescu, 2013). Vorbim deci despre ‖o călătorie personală‖, care reprezintă, concomitent, capacitatea de identificare, integrare a resurselor (individuale, colective, sociale, economice, culturale, relaţionale etc) , abilitatea de gestionare a acestora, cât şi conservarea voinţei de dezvoltare, dar şi a unui anumit capital acţional şi evolutiv, astfel ca în rezultat să se producă o descoperire şi redescoperire a acestor resurse, individul să găsească şi să instituie noi conexiuni dintre acestea, itinerar individual care să finalizeze cu o reevaluare a situaţiei, cu generarea de soluţii noi şi creative în situaţia creată. Astfel, o persoană mai rezilientă este mai rezistentă, mai adaptabilă, mai inovatoare, mai eficientă în toate sferele vieţii. Însă ‖rezilienţa nu se poate învăţa ca un alfabet‖ (Ruther, 2010) . Deşi putem prelua paradigme generale de consolidare a rezilienţei, acea descoperire de noi conexiuni şi resurse, redescoperirea de sine reprezintă procese personale pentru fiecare individ şi/sau comunitate/societate. În fiecare situaţie, dar şi comunitate urmează a fi căutate modele specifice.