Arheologia industrială, o disciplină relativ nouă de studiu, s-a impus ca o necesitate istorică deoarece tehnologia prin progresul ei, distruge propriile mărturii ale dezvoltării în timp. Arheologia industrială are ca obiect de studiu inventarierea, punerea în valoare şi prezervarea siturilor de instalaţii mecanice în domeniile artizanale, industrie şi transporturi, mine şi lucrări hidraulice, toate acestea în strânsă legătură cu istoria clădirilor, arhitecturii şi tehnicilor, etnologie, istorie economică şi culturală arheologia industrială are misiunea de a atrage atenţia asupra muncii, situarea ei în contextul social al proceselor de fabricaţie, al utilajelor şi al construcţiilor [1]. Revoluţia industrială, care a făcut din Anglia statul cel mai puternic de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a trezit interesul multor istorici pentru studierea patrimoniului industrial şi tehnic. Termenul de arheologie industrială, apărut în anii 50 ai secolului al XX-lea, a fost introdus de Donlad Dudley, profesor la Universitatea din Birmingham. În anul 1959 Universitatea din Birmingham a ridicat pentru prima dată arheologia industrială la rangul unei discipline ştiinţifice şi i-a consacrat cursuri de evaluare şi conservare a marilor ansambluri industriale [2]. Anglia a luat repede măsuri pentru salvarea patrimoniului industrial. Primul ansamblu care a beneficiat de protecţie, încă din anul 1960, a fost Iron Bridge. Alăturarea termenului de arheologie cu cel de industrial este încă destul de controversată. Se ştie că arheologia este o ştiinţă anticului a pierdutului pe când termenul „industrial” se referă la o fenomenologie tehnică, economică, productivă complexă, legată de trecutul recent, de actualitate, practic, funcţional, material şi în minimă măsură la estetic. Istoria ca ştiinţă contemporană, lăsând la o parte istoria bătăliilor şi pe cea diplomatică, ia în considerare istoria economică, socială, politică, artistică şi deci şi istoria tehnicii. Istoria tehnicii nu se mai limitează la istoria sterilă a maşinilor şi procedeelor de producţie, a materiilor prime, ci le localizează într-o realitate a locurilor, fabricilor, a caselor în care locuiau cei ce făceau să funcţioneze aceste maşini, a modului lor de viaţă [3]. Temele predilecte pentru arheologia industrială sunt sectoarele economiei pe cale de dispariţie cum ar fi: căi ferate şi construcţii feroviare, industria lemnului, industria grea, industria chimica, transporturi şi construcţii civile, industria uşoară (alimentară şi textilă), energia electrică şi iluminatul public, aducţiunea apei şi amenajări hidrotehnice, industria extractivă. Conştienţi de importanţa prezervării mărturiilor industriale materiale şi imateriale, a necesităţii salvării de la distrugere, degradare sau înstrăinare, prin păstrarea şi conservarea documentelor, vestigiilor scrise sau fotografice şi a urmelor materiale pe care acestea le-au lăsat în peisaj, specialiştii Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” şi-au propus să înceapă o vastă campanie de identificare, inventariere, cercetare ca şi de semnalare a vestigiilor industriale aflate în pericol. Proiectul Memoria patrimoniului industrial, finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, se desfăşoară pe o perioadă de doi ani în judeţele Iaşi, Vaslui şi Suceava, urmând ca, în viitor, să se extindă în toată Moldova. Acest proiect nu va putea epuiza inventarierea şi cercetarea tuturor obiectivelor existente, dar va fi o bază de pornire pentru proiectele ulterioare. Proiectul se adresează specialiştilor din domeniile industriale vizate, din muzee (muzeografi, conservatori, restauratori), elevilor, studenţilor, adulţilor, pasionaţi de cultura tehnică. Principalele activităţi derulate cuprind cercetarea şi inventarierea patrimoniului industrial din Moldova, realizarea Muzeului Virtual de Arheologie Industrială (MAIV), promovarea valorilor patrimoniului industrial şi sensibilizarea opiniei publice şi a factorilor de decizie pentru salvarea patrimoniului industrial. Trebuie spus că au existat preocupări de cercetare în domeniul arheologiei industriale şi în anii trecuţi, în special pentru judeţul Iaşi, concretizate prin comunicări la sesiuni ştiinţifice şi simpozioane, expoziţii tematice, fără a exista însă un program coerent de cercetare sistematică, pe criterii ştinţifice. Graţie studiilor efectuate, nu se porneşte acum de la zero. Se cunoaşte patrimoniul industrial mobil şi imobil ale obiectivelor cu tradiţie din judetul Iasi, cum ar fi: Atelierele Nicolina, Fabrica de Ţigarete , Regia Autonomă de Transport Public, Fabrica de bere Păcurari, Fabrica de sfori Textila, Atelierele CFR, Depoul de locomotive din Paşcani etc. De-a lungul anilor, Muzeul Ştiintei şi Tehnicii „Stefan Procopiu” a ţinut legătura cu aceste firme, reuşind să-şi îmbogăţească patrimoniul prin transferul multor maşini–unelte, aparate şi instalaţii tehnologice de valoare. Astfel, în anul 1998 au fost aduse de la Fabrica de Ţigarete două maşini de tipărit de la începutul secolului al XX-lea şi de la Teatru Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, cazanele de la Centrala termică, fabricate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din păcate, spaţiile de expunere şi depozitare ale muzeului sunt limitate, din această cauză pledăm pentru conservarea şi valorificarea patrimoniului industrial in situ, crearea de muzee de firmă şi introducerea turismului industrial. Redăm mai jos o scurtă prezentare a cercetărilor din cadrul proiectului Memoria patrimoniului industrial în Iaşi, Vaslui şi Suceava. Iasi, "oraşul celor şapte coline", a fost atestat prima dată într-un document din secolul al XV-lea, dat de către Alexandru cel Bun (1400-1432), prin care acorda privilegii comerciale oraşului. Istoria Iaşului merge înapoi pană la începutul mileniului. Săpăturile arheologice de la Cucuteni au scos la iveală una dintre cele mai stralucitoare culturi neolitice din Europa, faimoasa cultură Cucuteni (mileniul al treilea şi al doilea î.Hr.), Baiceni-Mlada (secolele al II-lea şi al III-lea î.Hr.), Dumbrava (secolul al II-lea d.Hr.) şi Iaşi-Nicolina (datând din Epoca Fierului pană în secolele IV-XII d.Hr.). Meşteşugurile sunt menţionate în Iaşi începând cu secolele XV şi XVI. Structura economică a oraşului a păstrat multă vreme pecetea caracterului meşteşugăresc al puţinelor întreprinderi înfiinţate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. În deceniul şapte al secolului al XIX-lea, se observă o înviorare a economiei datorită construirii căii ferate care lega Iaşul de capitală. Oraşele Paşcani şi Iaşi sunt legate de calea ferată Suceava–Paşcani–Roman şi Paşcani–Iaşi. În anul 1872 această parte a Moldovei este legată de Bucureşti. Încep să-şi facă apariţia în Iaşi, câteva întreprinderi industriale: Fabrica de ţesături groase din cânepă de la Copou (1867), Manufactura de tutun (1876), Atelierele C.F.R. „Nicolina” (1892) (fig. 1), Fabrica de cărămizi Ciurea (1891) (fig. 2), Atelierele CFR Paşcani, Uzina electrică Iaşi (1899), Societatea de tramvaie Iaşi (1900), Vechea Centrala electricã a Palatului Culturii, Iaşi, 1925 (fig. 3), Salina Cacica, înfiinţatã în 1790 (fig. 5), vechea Centrală electrică, Suceava, 1908 (fig. 6), gara SuceavaBurdujeni, 1869 (fig. 7), Castelul de Apă Vaslui (fig. 8), Podu Doamnei, Costeşti, cca 1841 (fig. 9) etc. În perioada postbelică oraşul a continuat să se dezvolte, construindu-se întreprinderi industriale. După căderea comunismului, oraşul a rămas un centru important din zona de est a României. Implementarea proiectului Memoria patrimoniului industrial pe o perioadă de doi ani, nu va epuiza inventarierea şi arhivarea tuturor valorilor de patrimoniu industrial şi tehnic de pe teritoriul Moldovei. De aceea, având la bază experienţa acumulată, ca şi resursele umane şi materiale, vom continua activităţile prin extinderea zonei de investigare şi cercetare şi atragerea de noi parteneri. O consecinţă logică a acestui proiect, va fi clasarea patrimoniului industrial de valoare, pentru a intra în legalitate şi a nu permite nimănui, indiferent de forma de proprietate, să distrugă sau să înstrăineze acele bunuri de interes naţional, sau care reprezintă identitatea culturii tehnice a unei regiuni.