Creația, măiestria artistică și traseul general al evoluției profesionale a cântăreței populare Valentina Cojocaru (n. 1947) deschid o bogată panoramă de texte culturale, evenimente și simboluri emblematice, apte a oferi cercetătorului de astăzi repere importante în studierea istoriei Orchestrei „Folclor”. După ce activase în Ansamblul de tineret „Mugurel” din cadrul Filarmonicii din Chișinău, artista își dedică cea mai mare parte a carierei lucrând în calitate de solistă a Orchestrei „Folclor” (1974-1989). În laboratorul acestui colectiv, remarcabila cântăreață – dotată cu o profundă voce nativă de mezzo-soprană, inconfundabil timbrată, marcată de o erudiție, cunoaștere și simț artistic deosebit, de o articulație folclorică sclipitoare și fascinantă – a realizat circa 150 de cântece, tezaur de patrimoniu muzical neo-tradițional în fondurile „Teleradio-Moldova”, puțin sau deloc studiat. Discursul autorului tinde să aplice potențialul euristic și epistemologic al unor concepte etnomuzicologice fundamentale privind procesele legate de folclorizare, profesionalizare, instituționalizare, standardizare, ideologizare și patrimonializare a artei populare de resursă sau orientare folclorică. Astfel, se conturează o largă platformă de creație, producție, mediatizare și diseminare a muzicii „neo-tradiționale”, care tinde să se impună drept substitut al muzicii „folclorice”, „autentice”, „tradiționale” din trecut. Fenomenele resemantizării, reinterpretării identitare și revalorificării surselor și resurselor expresive ale folclorului național (genuri, stiluri muzicale, specii tematice, modele sintactice și pragmatice) își găsesc o proiecție intimă în creația interpretativă a Valentinei Cojocaru, aceasta fiind, pe de o parte, puternic influențată de estetica, stilurile, structurile paradigmatice ale moștenirii folclorice istorice, iar pe de alta – de factorii, actorii și limbajul dominației hegemonice a ideologiei, politicii și pragmaticii totalitare comuniste din epocă.