Distincţia între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală este catalogată ca summa divisio a dreptului răspunderii, altfel spus ca o clasificare aptă să cuprindă ansamblul ipotezelor care ar putea genera o obligaţie de răspundere. În consecinţă, orice acţiune în răspundere trebuie să fie inclusă în una din cele două categorii, existenţa regimurilor autonome sau mixte nefiind posibilă. Pe de altă parte, în realitate, există situaţii pe care este artificial să le ataşezi contractului sau delictului. Din acest motiv, distincţia radicală între regimul delictual şi cel contractual a dat naştere în Germania şi Elvetia noţiunii de „ răspundere fondată pe încredere” care se deschide ca un al treilea regim între regimul delictual şi cel contractual. De asemenea, aplicarea riguroasă a distincţiei tradiţionale antrenează anomalii în vastele domenii ale răspunderii profesioniştilor. Acestea ţin esenţial de faptul că neexecutarea unei obligaţii profesionale comportă frecvent consecinţe prejudiciabile care ating fie clientul, cu care profesionistul este legat prin contract, fie „ terţii” ( utilizatorii care nu sunt clienţi direcţi). Or, distincţia între regimul contractual şi cel delictual va justifica aplicarea unui regim sensibil diferit „terţilor” faţă de cel aplicabil cocontractanţilor atunci când calitatea victimei nu ar trebui să influenţeze nici tratamenul aplicat făptuitorului nici indemnizaţia acordată persoanei lezate. În acest context ni se pare normal şi necesar să ne îndreptăm către un regim autonom de răspundere civilă, deoarece nici regulile care formează dreptul comun al raspunderii contractuale şi al răspunderii delictuale nu sunt potrivite pentru sancţionarea obligaţiilor profesionale.