Aristoteles (384 i.Hr.-322 i.Hr.) defineste omul ca "zoon politicon", fiinta care nu poate să trăiască decât în comunităţi sociale structurate, statul fiind forma generală a acestor structuri. Statul aristotelic era un stat-oras (polis), pe care cetăţenii trebuiau să îl accepte mai mult sau mai putin conştient, ca şi pe cele zece categorii filosofice. Un moment demn de menţionat pentru inţelegerea noţiunii de stat, este marcat de Ludovic al XIV-lea al Franţei, persoana cu cea mai lungă guvernare din Europa tuturor timpurilor, care a afirmat: "Statul sunt eu". Statul ca noţiune trece astfel din sfera filosofiei în cea a antropologiei, azi putând afirma că "Statul suntem noi, cetăţenii". Astfel, pentru a putea circumscrie noţiunea de stat trebuie să cunoaştem sub aspect morfologic, lingvistic şi genotipic componenţa umană, cetăţenii care aparţin unei forme statale sau alteia. Altfel spus, pentru a defini un stat sau altul, trebuie să ştim totul despre noi poporul, componenţa sa umană: de unde venim şi unde ne ducem. Antropologia fizică defineşte diferitele populaţii umane prin studierea variaţiei unor caractere morfologice cantitative, măsurabile, somatometrice şi cefalometrice, sau a unor caractere non-cantitative, cum ar fi culoarea pielii, forma şi culoarea părului, forma şi poziţia fantei palpebrale. Ca ramură a anatomiei comparate (morfologie animală), antropologia fizică clasică, fundamentată de Rudolf Martin (1864-1925) şi Egon von Eichstedt (1892-1965),consideră că umanitatea este divizată în trei rase principale distincte: rasa albă (europoidă), rasa galbenă (mongoloidă) şi rasa neagră (australo-negroidă), toate aparţinând la o aceeaşi specie - Homo sapiens sapiens. Din nefericire, aceasta teorie a raselor a degenerat în teoria rasistă, cu practicile antiumane din anii celui de al doilea Război Mondial. Rasismul este definit ca intoleranţa extremă a statului sau a cetăţenilor săi faţă de persoanele care sunt diferite faţă de noi, în special, prin culoarea pielii, aparţinând deci unei alte rase. In zilele noastre puţini îşi mai amintesc însă de antropologul elveţian Eugene Pittard (1864-1962), ale carui studii antropologice asupra populaţiei umane din România au furnizat principalul argument ştiinţific invocat de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Trianon (4 iunie 1920) pentru recunoaşterea de către statele beligerante a statului naţional unitar român. Atunci statul român şi-a desăvârşit în mare parte, pentru un timp relativ scurt, reîntregirea sa etnică şi teritorială. Antropogenetica, antropologia modernă, fundamentată de Luigi Cavalli-Sforza, Alberto Piazza s.a., studiind populaţiile umane pe baza variaţiei unor caractere genotipice (frecvenţa de gene, haplotipuri), consideră nejustificată ştiinţific divizarea umanităţii în rase, deoarece în comparaţie cu asemănările genetice, diferenţele genetice dintre indivizii aparţinând la diferite "rase" sunt nesemnificative. Deci, în mod paradoxal, "rasele nu exista - rasismul da" (Francesco Cavalli-Sforza). În mod evident, studiile de antropologie clasică (morfologică, fenotipică) ca şi cele de antropologie modernă (genotipică) au o deosebită importanţă stiinţifică, dar şi o mare importanţă social-politică, contribind la cunoaşterea umanităţii, componenta vie a statelor din toate timpurile, umanizând conceptul socio-politic de stat prin combaterea atitudinilor antiumane extremiste: rasismul, xenofobia şi antisemitismul.