Directiva nr.2000/31/CE privind comerţul electronic este adresată Statelor Membre ale Uniunii, obligându-le să implementeze legislaţia necesară pentru acceptarea contractelor formate pe cale electronică, în spiritul principiilor enunţate în cuprinsul acesteia. Pe de altă parte, însăşi Directiva 2000/31/CE, prin art.9 permite exceptarea anumitor tipuri de contracte din rândul celor care pot fi încheiate pe cale electronică, cum sunt contractele ce au ca obiect transferul drepturilor reale asupra imobilelor, contractele a căror validitate impune implicarea unei instanţe judecătoreşti, autorităţi publice sau a unui profesionist ce exercită autoritatea publică, contractele ce au ca obiect acordarea de garanţii furnizate de persoane ce acţionează în afara comerţului sau profesiei lor şi, în fine, contractele guvernate de dreptul familiei sau de legea succesiunilor. Adică, aşa cum s-a pronunţat critic şi doctrina franceză [J. Raynard – Droit européen des contrats, suite: de l`influence du droit de l`internet sur le formalisme contractuel (à propos de la directive « commerce électronique » du 8 juin 2000), în RTD civ. (4), oct.dec.2000, p.944;], acest text “defineşte pentru toată lumea contractele ostile internetului”. În literatura juridică europeană[C. Ramberg – E-Commerce (Chapter 13) în A. Hartkamp, M. Hesselink, E. Hondius, C. Joustra, E. Du Perron, M. Veldman – Towards a European Civil Code, Third Fully Revised and Expanded Edition, Ars Aequi Libri – Nijmegen, Kluwer Law International, 2004, p.233;] a fost criticat modul de redactare a directivei susţinându-se că, în primul rând, faptul că multe state cred, în mod greşit, că încheierea contractelor electronice presupune utilizarea de către părţi a semnăturii electronice extinse, astfel cum este definită de directiva nr. 1999/93/CE, iar, în al doilea rând că, prin chiar excepţiile permise de art.9 din Directiva 2000/31/CE, multe state se vor folosi de oportunitatea de a adopta excepţiile oriunde este posibil. Împărtăşim acest punct de vedere. Dacă ne referim doar la prima excepţie permisă de directiva menţionată, privind tranferurile drepturilor reale imobiliare, trebuie să învederăm faptul că argumentul prim - valoarea ridicată, în raport cu celelalte tranzacţii, pentru care formalităţile speciale au fost impuse ad validitatem, nu mai subzistă. Legea română nr. 365/2002 (r1) ce transpune principiile acestei directive nu solicită decât întrunirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea contractelor în vederea stabilirii validităţii lor (art.7 al.1).