J.C. Deschamp susţine că “noţiunea de identitate defineşte individul ca o articulare dintre domeniul sociologic şi cel psihologic”, iar reflecţia asupra identităţii pune problema generală a integrării agenţilor sociali într-un spaţiu social [1, p. 37]. Problema identităţii sociale a fost abordată de G.H. Mead, G. Allport, Hennry Ey, Mielu Zlate ş.a. Un rol aparte între componentele orientative ale personalităţii adolescentului revine imaginii de sine care rezultă dintr-o orientare constantă şi o trebuinţă marcantă de autocunoaştere. H. G. Schaffer consideră conştiinţa de sine ca fiind primul pas în formarea sinelui. În adolescenţă conştiinţa de sine se accentuează şi mai mult şi este direcţionată către cunoaşterea de sine şi definirea propriei identităţi [2, p. 91]. G. W. Allport scrie că “în adolescenţă, problema centrală devine: cine sunt eu” [6, p. 53]. E. Erikson subliniază faptul că în adolescenţă se accentuează căutarea de sine, factorii care determină aceasta sunt reprezentaţi de: schimbările biologice prin care trece adolescentul; dezvoltarea capacităţilor cognitive care îl fac să se cunoască mai bine şi îi permit să înţeleagă mai bine care este locul lui printre ceilalţi; schimbarea sistemului de relaţii şi a atitudinii celorlalţi faţă de el [2, p. 98]. Obiectivul major al adolescentului devine formarea unei identităţi a eului durabile şi sigure. Identitatea eului are trei componente importante: un simţ al unităţii sau acordul între percepţiile sinelui; un simţ al continuităţii între percepţiile sinelui în timp şi un simţ al reciprocităţii între propriile percepţii ale sinelui şi modul în care este perceput individul de către ceilalţi. Pentru a ajunge la un simţ coerent al identităţii adolescenţii încearcă diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Cîteva contribuţii importante ale lui Erikson include conceptul de identitate a eului, sarcina adolescenţei de tip identitate versus neclaritatea rolului, procesul de formare a identităţii, criza de identitate şi fenomenul de moratoriu psihosocial. Prin identitatea eului, Erikson se referă la percepţia conştientă a unicităţii individului, dar şi la efortul inconştient de a obţine o continuitate a experienţei. O identitate optimă este percepută ca un sentiment psihosocial de bine. Identitatea versus neclaritatea rolului este o secvenţă care primează în adolescenţă. Moratoriul psihosocial este privit de Erikson ca un important process de dezvoltare în care tinerii experimentează diferite roluri de adult pentru a-l găsi pe acela care pare ca li se potriveşte. Concepţia individului despre sine însuşi se formează în urma interacţiunilor sociale şi ghidează comportamentul acelui individ. După Kinch (1963), conceptul de sine este o organizare a calităţilor, pe care individul şi le atribuie lui însuşi, calităţi ce includ atât atribute, cât şi valori. C. Rogers scrie despre Eul autentic, adică despre Eul netrucat, nemascat, aşa cum este el în realitate. Eul autentic, autoactualizat nu se poate atinge în orice societate, ci numai într-o societate Eu-psihică [4, p. 125].

J.C. Deschamp susţine că “noţiunea de identitate defineşte individul ca o articulare dintre domeniul sociologic şi cel psihologic”, iar reflecţia asupra identităţii pune problema generală a integrării agenţilor sociali într-un spaţiu social [1, p. 37]. Problema identităţii sociale a fost abordată de G.H. Mead, G. Allport, Hennry Ey, Mielu Zlate ş.a. Un rol aparte între componentele orientative ale personalităţii adolescentului revine imaginii de sine care rezultă dintr-o orientare constantă şi o trebuinţă marcantă de autocunoaştere. H. G. Schaffer consideră conştiinţa de sine ca fiind primul pas în formarea sinelui. În adolescenţă conştiinţa de sine se accentuează şi mai mult şi este direcţionată către cunoaşterea de sine şi definirea propriei identităţi [2, p. 91]. G. W. Allport scrie că “în adolescenţă, problema centrală devine: cine sunt eu” [6, p. 53]. E. Erikson subliniază faptul că în adolescenţă se accentuează căutarea de sine, factorii care determină aceasta sunt reprezentaţi de: schimbările biologice prin care trece adolescentul; dezvoltarea capacităţilor cognitive care îl fac să se cunoască mai bine şi îi permit să înţeleagă mai bine care este locul lui printre ceilalţi; schimbarea sistemului de relaţii şi a atitudinii celorlalţi faţă de el [2, p. 98]. Obiectivul major al adolescentului devine formarea unei identităţi a eului durabile şi sigure. Identitatea eului are trei componente importante: un simţ al unităţii sau acordul între percepţiile sinelui; un simţ al continuităţii între percepţiile sinelui în timp şi un simţ al reciprocităţii între propriile percepţii ale sinelui şi modul în care este perceput individul de către ceilalţi. Pentru a ajunge la un simţ coerent al identităţii adolescenţii încearcă diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Cîteva contribuţii importante ale lui Erikson include conceptul de identitate a eului, sarcina adolescenţei de tip identitate versus neclaritatea rolului, procesul de formare a identităţii, criza de identitate şi fenomenul de moratoriu psihosocial. Prin identitatea eului, Erikson se referă la percepţia conştientă a unicităţii individului, dar şi la efortul inconştient de a obţine o continuitate a experienţei. O identitate optimă este percepută ca un sentiment psihosocial de bine. Identitatea versus neclaritatea rolului este o secvenţă care primează în adolescenţă. Moratoriul psihosocial este privit de Erikson ca un important process de dezvoltare în care tinerii experimentează diferite roluri de adult pentru a-l găsi pe acela care pare ca li se potriveşte. Concepţia individului despre sine însuşi se formează în urma interacţiunilor sociale şi ghidează comportamentul acelui individ. După Kinch (1963), conceptul de sine este o organizare a calităţilor, pe care individul şi le atribuie lui însuşi, calităţi ce includ atât atribute, cât şi valori. C. Rogers scrie despre Eul autentic, adică despre Eul netrucat, nemascat, aşa cum este el în realitate. Eul autentic, autoactualizat nu se poate atinge în orice societate, ci numai într-o societate Eu-psihică [4, p. 125].