Politraumatismul este definit ca un sindrom determinat de multiple leziuni traumatice de o anumita severitate (ISS >17) ce determină reacţii sistemice care pot determina disfuncţii sau distrugere a organelor de control sau sistemelor vitale care nu au fost iniţial afectate în mod direct [2]. Mulţi pacienţi ortopedici, care au suferit leziuni multiple beneficiază de îngrijire timpurie totală a fracturilor majore. Cu toate acestea, această strategie nu este cea mai bună opţiune şi, într-adevăr, ar pute fi dăunătoare, pentru unii pacienţi politraumatizaţi[1,2]. Din moment ce intervenţiile chirurgicale precoce nu sunt o abordare optimă pentru aceşti pacienţi, damage control orthopedic surgery (DCO) prevede mai degrabă stabilizarea şi controlul prejudiciului, deseori cu utilizarea fixatoarelor externe, decît repararea imediată a fracturii[3,4]. Material şi metode. Au fost studiaţi 108 pacienţi cu fracturi ale femurului distal trataţi în CNŞPMU pe parcursul anilor 2008-2010. Pacienţi politraumatizaţi cu fracturi ale extremităţii distale ale femurului au fost 21, dintre care 4 pacienţi cu fracturi ale femurului bilateral şi 17 – unilateral. Au fost 11 pacienţi cu fracturi deschise : 9fracturi de femur unilateral, 2–fracturi bilaterale. După instituirea măsurilor de stabilizare a pacientului şi de susţinere a funcţiilor vitale s-a recurs la stabilizarea temporară a fracturilor. În cazurile fracturilor închise s-a aplicat sistema de tracţie scheletică prin tuberozitatea tibiei cu gamba “în gol”. În cazurile fracturilor deschise s-a efectuat: prelucrarea prim chirurgicală a focarului de fractură şi aplicarea sistemei de tracţie scheletică continuă la 8 pacienţi; la 3 pacienţi cu fracturi deschise de tip G-A IIIA şi IIIB s-a efectuat PPCh a focarului de fractură şi fixarea cu apararate tijate externe. Intervenţiile chirurgicale s-au efectuat în primele 12 ore după traumă. Rezultate. Datorită aplicării sistemei de tracție scheletică continua, folosirea aparatelor tijate externe, ce au permis fixarea provizorie a focarelor de fractură, a putut fi amînată procedura chirurgicală definitivă pînă la ameliorarea stării generale a pacienților, stabilizarea hemodinamicii, îmbunătățirea statusului pulmonar, sanarea plăgilor în cazul fracturilor deschise. Din lotul de 21 pacienți studiați, 3 au suferit embolie lipidică, ce a dus la agravarea statusului pulmonar , dar datorită tratamentului intensiv a fost evitat sindromul de detresă respiratorie. Din complicații locale ce au apărut au fost: inflamațiile în jurul tijelor a aparatului tijat extern în cazurile a 2 pacienți. Concluzii. Aplicarea DCO la pacienţii cu politraumatisme severe permite creşterea ratei de supravieţuire şi reduce rata complicaţiilor posttraumatice cu potenţial leta. DC se concetrează pe controlul hemoragiei, managementul prejudiciului ţesuturilor moi şi stabilizarea provizorie a fracturii, evitînd în acelaşi timp agresiuni suplimentare pentru pacient. Opţiunea cea mai bună în fracturile femurului distal rămîne a fi osteotaxia cu fixator extern.