Temeiul juridic al regulilor de concurentă referitoare la acordurile anticoncurenţiale este constituit din dispoziţiile articolului 7 al Legii cu privire la protecţia concurenţei nr. 1103-XIV din 30 iunie 2000, iar pentru Comunitatea Europeană articolul 101 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Articolul 7 din Legea nr.1103/200 este conceput la fel ca şi art. 101 TFUE, pe principiul prohibiţiei acordurilor ce limitează concurenţa. El declară în al.(1) „este interzis şi este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord (acţiune coordonată) încheiat sub orice formă între agenţi economici concurenţi care deţin în comun o parte de peste 35 la sută pe piaţa unei anumite mărfi dacă aceste acorduri (acţiuni coordonate ) au sau pot avea drept rezultat limitarea concurenţei‖. Analiza textului ne conduce la determinarea următoarelor condiţii de aplicare a sa: 1.Existenţa unui acord de voinţe între agenţi economici Această condiţie recurge la două noţiuni distincte. Prima, constă în existenţa unui acord. Cea de a doua, care decurge din prima, cere prezenţa unei pluralităţi de agenţi economici. Legislaţia comunitară atribuie la acorduri, atât acordurile propriu - zise încheiate între întreprinderi, precum şi deciziile asocierilor de întreprinderi şi practicile concertate. Termenul de acord are o arie largă de acoperire. Pentru ca un acord sa existe " este suficient ca firmele in cauză să îşi fi exprimat intenţia comuna de a se comporta intr-un anumit fel pe piaţa"[1]. Acordul poate fi scris, oral, acceptat tacit, bilateral sau multilateral, public sau ocult, orizontale sau verticale, promisiuni, declaraţii de intenţii etc. Deciziile asocierilor de întreprinderi sunt considerate a fi acte de voinţă care sunt încheiate de organele competente ale membrilor, care sunt adoptate sub forma de decizii colective Decizia nu este în mod necesar să aibă un caracter de constrângere (obligator), ea poate fi şi o simplă recomandare care are vocaţia de a impune membrilor ei un anumit comportament pe piaţă. Practica concertată vizează o formă de coordonare între întreprinderi, care fără să fi ajuns la realizarea unei convenţii propriu-zise, substituie cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele conducând la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă [2]. 2. Atingerea adusă concurenţei Pentru a fi reprimabile acordurile trebuie să producă distorsiuni ale concurenţei, fie că ele au un obiect anticoncurenţial, fie că produc un astfel de efect Determinarea obiectului acordurilor trebuie făcute în concret în contextul economic şi juridic dat de piaţa relevantă. Aprecierea efectului anticoncurenţial urmează a fi efectuată ţinându-se cont de un şir de circumstanţe de fapt, cum ar fi gradul de concurenţă existent pe piaţă, fără a lua în consideraţie antanta în cauză, şi contextul economic şi juridic în care se încadrează acordul, cercetând, astfel, aptitudinea concretă a acestuia de a diminua concurenţa pe piaţă. Legislaţia comunitară indică şi o a treia condiţie: afectarea comerţului dintre statele membre. Pentru a proteja concurenţa eficientă pe piaţă, atât art. 7 al Legii nr.1103/2000, cât şi art. 101 al TFUE consideră ilegale a priori acordurile care: fixează preţuri, limitează producţia, divizează piaţa ş.a.