Popoarele care există astăzi pe Terra sunt rezultatul unor dinamici populaţionale istorice complexe, a unor procese biologice, culturale şi sociale desfăşurate pe mari perioade de timp - paleolitic, neolitic, bronz, fier - şi pe mari spaţii geografice - Africa, India, Asia, Europa ş.a. Cunoaşterea istoriei unui popor este de regulă limitată de posibilităţile noastre de informare directă asupra subiectului viu şi a existenţei sale în timp şi spaţiu. În cazul poporului român, ca şi în cazul altor popoare vechi, ale căror origini se trag de la un grup etnic primar, răspândit pe un spaţiu larg, reconstituirea credibilă a amestecurilor populaţionale şi a proceselor evolutive specifice este condiţionată de o bună corelare a unor date dispersate şi fragmentare oferite de arheologia preistorică, paleolingvistică, paleoantropologie, istorie, ş.a. Astfel, în mod inevitabil, datorită complexităţii problemei se trece prea uşor peste faptul că un popor este o structură vie, supusă legilor generale ale evoluţiei speciilor, dintre care cea mai importantă este supravieţuirea celui mai apt, cu o existenţă determinată în timp şi spaţiu de relaţii complexe intra şi interspecifice. Considerăm de regulă un popor ca o sumă de indivizi având caracteristici biologice şi culturale comune, convieţuind pe un acelaşi teritoriu, delimitat de bariere geografice sau de altă natură - limbă, religie. Aceasta este însă o abordare unidimensională, pur spaţială a problemei, pentru că un popor este în acelaşi timp o sumă a generaţiilor succesive, de la origini până în prezent. Popoarele se nasc, evoluează şi se perpetuează, sau involuează şi dispar. Ca şi speciile, popoarele pot cunoaşte extincţia, iar extincţia însemnă pentru totdeauna (I.F.A.W.) Toate popoarele existente astăzi pe Terra aparţin la o aceeaşi specie biologică, Homo sapiens sapiens, ipoteza originii sale unice fiind general acceptată. Dacă vechimea popoarelor se măsoară în milenii, vechimea speciei umane moderne se măsoară în sute de mii, sau chiar milioane de ani, (Klein, 1989). Astfel, efortul de reconstituire a istoriei unui popor trebuie conectat la efortul de reconstituire a istoriei umanităţii moderne ca un întreg, într-o istorie şi geografie comună a popoarelor lumii, (Cavalli-Sforza, Menozi, Piazza, 1997). Termenul de "istorie" se referă la "odată cu folosirea scrisului", iar cel de "pre-istorie" la "înainte de folosirea scrisului", (Renfrew, 1998). Raportul temporal între istorie şi pre-istorie este astfel clar în defavoarea celei dintâi. Putem dispune deci de date istorice acoperind numai o scurtă perioadă din existenta unui popor, iar dintre acestea "cele mai sigure sunt cele înscrise în piatră", (Drăgan, 1999). In ultimul deceniu, numeroasele cercetări din domeniul geneticii si biologiei moleculare au arătat că aceste ştiinţe biologice pot oferi date referitoare atât la istoria, cât şi la preistoria populaţiilor actuale, date ce pot completa în mod fericit pe cele oferite de ştiinţele tradiţionale ale istoriei. Este vorba de informaţia genetică, conţinută în genele de ADN nucleare şi extranucleare, ce există în fiecare dintre celulele corpului uman şi care este transmisă după legi precise de la părinţi la urmaşi, în succesiunea generaţiilor. Totalitatea genelor ADN ale indivizilor ce compun populaţiile umane actuale alcătuiesc GENOMUL UMAM, a cărei componenţă a fost determinată de structuri şi dinamici populaţionale istorice (Cavalli-Sforza, 1988). Astfel, "informaţia stocată în genele mitocondriale şi nucleare ale populaţiilor actuale de pe tot cuprinsul globului poate documenta migraţiile preistorice, selecţia naturală, structura socială, cât şi frecvenţa tipurilor de mutaţii pe care specia noastră le-a încercat", (Bowcock et al., 1987). Studiul polimorfismului ADN al genomului uman este considerat în prezent cea mai directă cale de stabilire a identităţii fiecărui individ în parte, dar şi pentru stabilirea identităţii, originii şi evoluţiei diferitelor populaţii sau grupuri etnice, altfel spus, pentru studiul istoriei popoarelor lumii, (Cavalli - Sforza, Menozi, Piazza, 1997). Studiul polimorfismelor ADN din porţiunea nerecombinantă a cromozomului Y şi a ADN mitocondrial (mtADN) cu ajutorul tehnicilor moderne de genetică şi biologie moleculară este modalitatea recentă de reconstituire a istoriei populaţiilor umane actuale, atât pe linie paternă (Casanova et al., 1985; Ngo et al., 1986),cât şi, respectiv, pe linie maternă, (Denaro et al., 1981; Johnson et al., 1983). Integrarea datelor oferite de ştiinţele umanistice - arheologie, istorie, lingvistică ş.a. - cu interpretările istorice ale datelor de genetică a populaţiilor reprezintă contribuţia geneticii la tendinţa actuală de abordare globală a problemelor originii şi evoluţiei speciei umane ca un întreg, şi a formării popoarelor actuale, ca părţi ale acestui întreg. In România, preocupări de genetică istorică au existat la Iaşi încă din anul 1971, când, pe parcursul a peste 14 ani, o echipă de cercetare de la Laboratorul de Genetică al Centrului de Cercetări Biologice, condusă de Dumitru Ungureanu, a investigat un număr de peste 40.000 subiecţi din toate zonele Moldovei, la care au fost depistaţi un număr de 8 markeri genetici ai hemoglobinei, dintre care cel mai important, atât ca frecvenţă, cât şi ca implicaţii istorice, s-a dovedit a fi markerul beta-talasemic, (Ungureanu şi Stefănescu, 1989). Impactul acestor prime studii româneşti de genetică istorică, prin utilizarea unor markeri genetici clasici ca indicatori ai unor amestecuri populaţionale care au stat la baza formării poporului nostru, cu referire specială la populaţia Moldovei din stingă Prutului, care are poziţia cea mai de Est, în actuala configuraţie geografică şi geopolitică a României, cu consecinţele istorice de rigoare, a fost următorul: Dumitru Ungureanu a fost "pensionat la cerere", după care Laboratorul de Genetică a fost desfiinţat, membrii acestuia fiind orientaţi spre alte domenii de cercetare biologică. In anul 1995, România a fost inclusă în Programul internaţional Diversitatea Genomului Uman (Human Genome Diversity - HGD), prin acceptarea colaborării unei mici echipe de cercetare de la acelaşi institut din Iaşi, pe bază de contract, la tema Istoria Biologică a Populaţiilor Europene, coordonator Prof. Alberto Piazza, Universitatea din Torino, Italia, alături de alte 24 de echipe de cercetare din ţări vest-europene (Italia, Franţa, Germania, Anglia, Spania ş.a.) şi est-europene (Ungaria, Bulgaria, Finlada s.a.). Participarea noastră la acest program de cercetare ştiinţifică a oferit literaturii de specialitate mondiale primele date de genetică moleculară referitoare la români, prin redactarea unui număr de 7 lucrări , publicate sau în curs de publicare în prestigioase reviste ştiinţifice din Europa si America, (Stefănescu et al., 1997a; Stefănescu et al., 1997b; Stefănescu et al., 1998; Malaspina et al., 1998; Richards et al., 2000; Roesser et al., in press). Studiile de genetică istorică, efectuate pe markeri de pe cromozomul Y, au relevat specificitatea genetică a populaţiei din România, unitatea ei biologică şi apropierea sa de populaţii europene, cum ar fi: populaţiile din Sardinia, Anglia si Italia continentală, (Stefănescu et al., 1997b). Studiile genetice pe markeri mt-ADN, efectuate de noi în colaborare cu specialişti din Anglia, au relevat importanţa populaţiei româneşti pentru înţelegerea evoluţiei istorice a celorlalte populaţii europene, demonstrată prin marea incidenţă la români a "efectului de fondare" ("founder - effect”), caracteristic neoliticului european, (Richards et al., date nepublicate). Din nefericire, şi aceste cercetări româneşti de istorie genetică au avut un impact negativ asupra celor care le-au efectuat, mai exact echipa de cercetare a fost pur şi simplu expulzată din institut. Singura noastră posibilitate de a reacţiona la aceste acte represive a fost apelul la conştiinţa românilor (APEL pentru Sprijinirea Cercetărilor de Istorie Biologică a Poporului Român, Iaşi, 15 Februarie 2000). Credem că ultimul cuvânt în - problema istoriei României trebuie să îl aibă românii.