Una din caracteristicile dezvoltării societăţii umane este aceea de a multiplica cunoştinţele despre natură şi de înţelegere a mecanismelor şi relaţiilor care stau la baza multitudinii fenomenelor acesteia. Se poate considera că acest lucru se datoreşte curiozităţii umane care depăşeşte cu mult pe aceea a altor vieţuitoare. Nu numai atâta, dar mai mult curiozitatea, ca ceva profund şi ancestral este însoţită de întrebarea DE CE?, capacitate de întrebare pe care o au numai humanoizii. Primele răspunsuri la întrebare au fost de explicaţie supranaturală, deci cauzele fenomenelor şi a faptelor se datorau zeilor, zeiţelor şi a întregului clan al acestora. Ca şi alte civilizaţii ale antichităţii, poporul grec a creat o mitologie complexă plină de zei, zeiţe, nimfe, muze şi alţi locuitori ai lumii spiritelor. Noutatea culturii greceşti şi a saltului acesteia rezidă în faptul că toate aceste zeităţii erau supuse greşelilor, deosebindu-se de oameni numai prin faptul că erau atotputernici şi atotştiutori. În consecinţă filosofii greci au fost mai puţin înclinaţi să dea explicaţii supranaturale fiind preocupaţi mai mult de explicaţii naturale. Acesta este momentul când putem considera că a apărut ştiinţa în sensul pe care îl admitem în general astăzi. Cel mai cunoscut dintre filozofii greci este Thales din Milet născut la anul 624 înaintea erei noastre. A fost primul filosof care s-a îndepărtat de explicaţiile supranaturale încercând explicaţii reale, materialiste. După Thales pământul pluteşte pe apă şi toate părţile sale se compun din diverse stări sau forme ale apei. Modul de a gândi a lui Thales este ancorat în materialitatea reală a lumii şi a influenţat şi pe alţi filosofi cum ar fi Anaximandru şi Anaximene, ambii, de asemenea, exponenţi ai şcolii din Milet. Primul a considerat că la baza lumii se află o substanţă fără formă şi neobservabilă pe care a denumit-o APEIRON care reprezintă sursa întregi materii. Dacă apreciem astăzi intuiţia lui Anaximandru ea a fost cu adevărat genială întrucât atomul este neobservabil de simţurile noastre şi fără o formă geometrică clasică cunoscută. Anaximene, probabil elevul lui Anaximandru, considera că aerul era elementul fundamental al universului. Deci, treptat tot mai mulţi filosofi au încercat şi au explicat natura şi fenomenele ei prin cauze naturale, deci din această perioadă a istoriei umanităţii şi de la greci s-a născut ştiinţa. La început folosindu-se observaţia şi intuiţia, ulterior s-a trecut la măsurători datorită inventării şi perfecţionării numeroaselor instrumente de măsură. Astfel ştiinţa a evoluat într-un mod aproape incredibil cuprinzând toate laturile vieţii materiale şi spirituale. Dezvoltarea ştiinţei pe de-o parte a făcut să apară noi cuvinte şi noi noţiuni care să definească noile cunoştinţe acumulate despre natură. Exemple se pot da nenumărate cum ar fi: gravitaţie, câmp magnetic, atracţie universală, electron, proton, neutron, foton, semiconductor, energie potenţială, calorică, electrică, magnetică, activă, reactivă, lucru mecanic. Pe de altă parte noţiunile definite şi cunoscute pe măsura progresului ştiinţific devin tot mai cuprinzătoare şi complexe şi la o analiză mai atentă constatăm că multe noţiuni trebuiesc redefinite sau chiar definite mai corect. Aceasta este deci intenţia esenţială a autorului de a stimula condiţiile pentru a reanaliza definiţiile legate de ştiinţa în sine şi de elementele conexe ştiinţelor sau circumscrise ştiinţei. De exemplu, în limbajul relativ curent se vorbeşte despre ştiinţe exacte sau mai puţin exacte. La o cercetare mai atentă a dicţionarelor explicative se constată cu surprindere că nu se găseşte o asemenea clasificare, clasificarea existentă făcându-se după o serie de preocupări în: ştiinţe politice, juridice, sociale, deci, după domenii. În DEX editat de Academia de Ştiinţe a României ştiinţa provine de la verbul „a şti” reprezentând suma cunoştinţelor într-un domeniu. Definiţia este departe de a satisface întrucât probabil a fost formulată de lingvişti care nu au lucrat în domeniul ştiinţelor naturii. Probabil că noţiunea de ştiinţă ar trebui să conţină în afara sumei cunoştinţelor într-un domeniu, metodele şi tehnicile de obţinere a acestor cunoştinţe. Mai mult atunci când definim ştiinţa prin „a şti” se pare că formularea nu este cea mai fericită. De exemplu: a şti să scrie, ştie să citească, ştie să deseneze nu înseamnă că persoana respectivă face ştiinţă. Pare mai corect să definim ştiinţa prin procesul de cunoaştere şi explicare a cauzelor care generează anumite efecte care pot fi repetabile şi utilizate. Revenind la ştiinţele exacte şi mai puţin exacte, ultimele ar putea cuprinde ştiinţele care se ocupă de activităţile umane legate de activitatea spirituală, domeniu pentru care deocamdată nu putem să-l definim prin relaţii matematice şi nu putem efectua măsurătorii definitorii. Din această categorie de ştiinţe cităm: psihologia, creativitatea şi o serie de specialităţi medicale cum ar fi bolile psihice, dermatologia, geriartria şi altele, sau lingvistica, fonetica, arheologia, astrologia, chiromanţia. Ca exemplu o să prezentăm unele probleme lingvistice. La întrebarea ce limbă vorbim astăzi? Răspunsul poate fi simplu, dar şi complicat. S-ar putea răspunde: vorbim o limbă traco-dacică sau o limbă cu rădăcini frigiene-tracice. Cine ne poate da un răspuns corect? Lingviştii în cor ne vor răspunde că limba română este o limbă de sorginte latină, pentru că dintre toate limbile romanice limba română păstrează cele mai multe cuvinte latine în pofida influenţelor celtice, slave, tătărăsţi, greceşti şi altele. Da, dar noi am fost daci, adevăr de necontestat deci ar însemna că limba noastră este o limbă dacă evoluată. Paradoxal, dar răspunsul lingviştilor spune clar că limba dacă a dispărut, au rămas cel mult 160-170 de cuvinte dacice. Mai mult conform studiilor lingviştilor limba română a ajuns în situaţia paradoxală de a fi limba cu cele mai multe cuvinte de aşa zisă origine obscură a căror provenienţă este necunoscută sau nesigură. Cred că este un exemplu foarte clar din păcate că lingvistica face parte sin cadrul ştiinţelor neexacte care nu operează sau nu pot opera cu metodele de cercetare ale ştiinţelor exacte. Se pare că ştiinţele neexacte se bazează mai mult pe observaţie, intuiţie şi speculaţie de tehnici de cercetare, care de multe ori neglijează observaţia şi logica faptelor, întrucât se ghidează după idei emise de aşa zisele autorităţii în domeniu. De exemplu, dacă filologii ajung după nenumărate studii şi dezbaterii la părerea că în actuala limbă română au mai rămas maximum 160 de cuvinte dacice faţă de un fond de circa 140 de mii de cuvinte, raportul dintre acestea 160/140000=0,001142%, ceea ce pare total neverosimil pentru un cercetător pragmatic şi realist. O judecată raţională şi comparativă arată că istoria nu cunoaşte nici un popor care sub presiunea ocupanţilor să fi renunţat în aşa mare măsură la limbajul specific unei populaţii, a cărei deprinderi şi manifestări sunt caracterizate şi condiţionate de mediul particular şi de condiţiile naturale spaţiului de habitat, de obiceiuri şi moduri de vieţuire exprimate prin noţiuni şi cuvinte care de multe ori nu au corespondenţă în alte limbi ale unor populaţii trăitoare în alte areale. Mai mult în acest domeniu este considerat că lingviştii nu iau în considerare inerţia psihologică a populaţiilor care este cu atât mai mare cu cât gradul de cultură şi instruire este mai redus. Să vedem ce caracterizează domeniul ştiinţelor exacte. Este de subliniat că în cadrul ştiinţelor exacte se operează mai mult cu cunoaşterea şi studierea relaţiilor cauzale. O relaţie cauzală stabileşte faptul că atunci când există o cauză sau o serie de cauze rezultatul este acelaşi, deci relaţiile cauzale se caracterizează printr-o repetabilitate identică sigură a efectului. Particularizând: în cazul unui circuit electric când vom avea tensiune electromotoare aplicate acestuia, în aceleaşi condiţii de structură funcţională şi de tensiunii electromotoare aplicate vom avea întotdeauna acelaşi curent sau curenţi. La o cercetare mai atenta şi a altor domenii în care apar procese fenomenologice care au loc în domeniul materiei moarte vom găsi o multitudine de legături cauzale pe care ştiinţele exacte le descoperă, le studiază şi determină mărimile care participă la fenomen precum şi raporturile dintre acestea, raporturi care pot fi exprimate matematic. Prin consecinţă în toate domeniile ştiinţelor exacte vor opera relaţii cauzale exprimate prin legi şi relaţii matematice. Ca exemplu o relaţie cauzală este şi legea atracţiei universale, efectul forţelor de atracţie dintre pământ şi lună se materializează prin influenţa mareelor şi repetabilitatea acestora. Prin comparaţie, revenind la ştiinţele mai puţin exacte, ele se ocupă mai mult de manifestările materiei vii. În acest domeniul fenomenele şi legităţile sunt mult mai complicate întrucât materia vie presupune existenţa simultană şi intercondiţionarea mai multor domenii specifice materiei moarte. Ca de exemplu, într-un organism uman vom găsi probleme de chimie, electricitate, electrochimie, magnetism, hidraulică, bioenergie, mecanică şi altele, fiecare din aceste domenii operând într-un mod mai mult sau mai puţin evident pe baza legăturilor cauzale specifice domeniilor citate, ceea ce este greu de cuantificat, separat şi măsurat şi, deocamdată, greu de explicat prin complexitatea intercondiţionărilor şi a simultaneităţii proceselor. De exemplu, să considerăm vorbirea. Coardele vocale reprezintă un biogenerator de oscilaţii reglabile, care în bună măsură respectă unele legi cunoscute ale oscilatoarelor mecanice şi care transmit mediului înconjurător o anumită energie, de o anumită putere şi frecvenţă. În momentul de faţă studiul foneticii se face absolut empiric doar prin observaţii şi observarea acestora într-o mare măsură în mod statistic. De exemplu, se cunoaşte faptul că principalele limbi de origine latină nu folosesc sunetele ă şi î cu excepţia a două limbi cea română şi cea portugheză. Nu se cunoaşte o încercare de a explica ştiinţific cauza acestei situaţii, lingviştii fac doar observaţia că ambele limbi sunt la periferia latinităţii cea ce este o observaţie şi nu o explicaţie. Apelând la cunoştinţele specifice ştiinţelor exacte se poate sugera următoarea cale de cercetare: vorbirea ca orice activitate umană presupune un consum de energie şi o radiaţie fonică, deci o cedare de energie către mediul înconjurător. Considerând circulaţia curentului electric care se face pe calea de minimă rezistenţă fenomen care este un caz particular al unui principiu fundamental al universului, şi anume, a tendinţei conservative a naturii care presupune tendinţa de consum minim şi de vehiculare minimă a energiei, este de considerat că acestui principiu fundamental al naturii i se supune şi vorbirea. Astfel cel puţin aparent rostirea vocalelor deschise „o, a sau u” presupune un consum mai mare de energie decât pentru rostirea vocalelor închise „ă şi î” De ce tocmai limba română şi portugheză manifestă acest fenomen? Este de presupus că acest fenomen care evoluează lent în timp alături de alte modificări fonetice cunoscute, schimbarea unor consoane cu altele, este o tendinţă a limbajelor mai vechi, mai bătrâne la care tendinţele conservative sunt mai accentuate. Aceste supoziţii s-ar putea verifica în prezent prin înregistrările emisiilor vocale prin instrumentele existente şi performante. Această abordare cauzală a fenomenului fonetic ar putea deschide largi posibilităţii de studiu asupra modului de formare a silabelor şi cuvintelor aşa cum în muzică există legile armoniei bazate pe anumite rapoarte între frecvenţele notelor. De fapt această abordare relativ tehnică ar trebui extinsă la tot aparatul vocal: coarde vocale, cavitate vocală (cutie de rezonanţă). Supoziţia autorului este că toate componentele aparatului vocal şi ale utilizării lui sunt grevate de elemente specifice grupului uman din care individul face parte, caracterizat printr-o anumită structură genetică. Deci abordarea nu poate fi simplistă. Să remarcăm că japonezii şi chinezii vorbesc mai mult din gât, iar anglosaxonii şi slavii nu pot pronunţa diftongii oa, ai, ie sau triftongi şi cuvinte cum ar fi oaie. Deci apariţia cuvintelor ca mod de a exprima un anume lucru sau stare este condiţionată de particularităţile anatomogenetice ale populaţiei, care-şi păstrează o anumită facilitate pentru unele structuri sonore conform structurii anatomice. Cel mai clar exemplu este cazul limbii engleze în vocabularul actual al limbii engleze 30-35% din cuvinte sunt de origine anglosaxonă, iar restul 70-65% sunt de origine latină. În pofida faptului că majoritatea cuvintelor sunt de origine latină populaţia anglosaxonă foloseşte în proporţie de 70-80% cuvinte de origine anglosaxonă, cu toate că în lexicul general acestea reprezintă circa o treime. Această observaţie ne duce la concluzia că prin natura noastră anatomică genetică, tendinţa individului este de a păstra sistemul fonetic pe care la creat şi utilizat. Judecând comparativ este de crezut că în limba Română numărul cuvintelor de origine Dacică trebuie să fie mult mai mare decât cele 150, 160 de cuvinte acceptate de specialişti. O modalitate de a descoperii cuvintele dacice credem că constă în a cunoaşte tehnologiile alimentare, meşteşugăreşti şi artistice ale dacilor care prin unicitatea şi originalitatea lor nu au corespondenţi nici în limba latină şi nici în alte limbi, deci nu au putut fi traduse sau înlocuite printr-un echivalent latin. Este cazul plantelor medicinale dacice care creşteau şi se puteau recolta doar în Dacia neavând echivalent latin. Acest lucru ia forţat pe romani să le preia denumirile dacice netraductibile în limba latină şi să le folosească în limba latină. Unele concluzii Se face observaţia că în sfera materiei moarte relaţiile cauzale sunt mai evidente, mai puţin complexe, ceea ce permite studierea şi analiza lor chiar abstractizarea lor în formă de relaţii matematice în timp ce în sfera materiilor vi chiar în cel mai simplu sistem se regăsesc o multitudine de relaţii cauzale, de interdependenţă şi simultaneitate, ceea ce le face mai greu decelabile şi mai greu filtrabile şi măsurabile, cu atât mai mult cu cât caracterul lor este dinamic, variabil, cu constante de timp în general mari, dinamica sistemelor vii fiind mai lentă faţă de dinamica multor domenii tehnice. De aicea apare în plus o nouă dificultate în ceea ce priveşte măsurarea în timp a unor procese. Din cele de mai sus rezultă diferenţele dintre metodele şi tehnicile de cercetare utilizate în cele două sfere ale lumii materiale. Mai concret cercetătorii materiei moarte sunt mai bine pregătiţi în ceea ce priveşte legităţile care operează în natură ştiind foarte bine că orice efect are o cauză naturală pe care o caută. Mai mult sunt obişnuiţi să verifice experimental orice idee şi ipoteză emisă fiind pragmatici şi concreţii. Operând de multe ori cu o gândire divergentă a realităţii posibile cercetătorii din domeniul ştiinţelor considerate neexacte au o formaţie mai puţin profundă privind legile şi principiile care guvernează natura şi nu prea sunt obişnuiţi să verifice ipotezele pe care le formulează. Este adevărat că de multe ori acest lucru este foarte dificil dacă nu chiar imposibil, dar nici nu se operează cu metode care să micşoreze riscul ipotezelor greşite sau false. Domeniul istoriei de pildă ne permite să înţelegem acest lucru. Aşa cum am învăţat-o şi cum se mai predă deseori istoria este de cele mai multe ori o înşiruire de evenimente politice şi militare, ori în realitate istoria reprezintă suma tuturor evenimentelor materiale şi spirituale ale unui anumit popor dintr-o anumită etapă istorică şi un anumit areal. Istoricii care au o formare multilaterală mai restrânsă vor înţelege mai greu şi vor da mai puţină atenţie tuturor faţetelor istoriei. Acest lucru este cu atât mai dificil cu cât se referă la perioade pentru care nu există documente sau elemente arheologice, dar şi atunci când acestea există lucrurile nu sunt simple. Cronicarii au gradul lor normal de subiectivitate şi de multe ori nu cunosc prea bine sau de loc limba în care sunt scrise unele documente istorice. Mai mult chiar când există artefacte ele nu pot spune tot ce dorim despre condiţiile în care au apărut. Este ca şi cum găsind o potcoavă de cal ar trebui să ştim ce culoare avea acesta, dacă era nărăvaş sau docil, sănătos sau bolnav. Desigur o analiză foarte atentă a potcoavei ne-ar putea sugera unele răspunsuri dar nu pe toate. Istoria este un mare şi complex puzzle care pentru a putea fi reconstruită solicită colaborarea unei multitudini de specialişti şi cercetători din foarte multe domenii, obişnuiţi să colaboreze şi să analizeze sistemic toată informaţia. Iată de exemplu tema latinităţii poporului român rezultată ca urmare a ocupării Daciei Felix de către romani. Se ştie că Dacia Felix a fost ocupată 165 ani, iar elementul latinizator roman în raport cu populaţia dacică era de circa 40000 la 8 milioane. Cifrele rezultă din două legiuni romane de ocupaţie 2x6000 legionari considerându-se că funcţionarii şi coloniştii erau 18.000 ceva mai mult de cât armata romană. Raportul de 1/200 în mod logic şi raţional este mult prea mic pentru a realiza o latinizare rapidă cu atât mai mult cu cât nu se cunoaşte nici o încercare a romanilor de a face acest lucru. Dacă judecăm prin comparaţie, ruşii au ocupat Basarabia în 1812 şi au dominat-o circa 160 de ani străduinduse în mod evident să rusifice Basarabia prin şcoli cu predare în limba rusă, prin ziare, reviste, administraţie, radio-TV, activitate culturală, etc. Cu toate acestea ţăranii basarabeni cu puţine cuvinte împrumutate din limba rusă continuă să vorbească ca cei din Podul Iloaiei sau Târgu Frumos. Aceasta ne permite să tragem concluzia că latinitatea românilor are o altă cauză decât ocupaţia romană, apărând înaintea acesteia. Mai mult, limba vorbită de daci nu a dispărut, sigur ea a evoluat, Dacii nu aveau nici o motivaţie serioasă ca să renunţe la limba lor. Istoria nu cunoaşte nici un popor, oricât de asuprit ar fi fost, care să fi renunţat la limba lui şi pe care a folosit-o din generaţie în generaţie şi pentru care avea o anumită compatibilitate anatomico-genetică. În consecinţă este de considerat că în lexicul actual trebuie să existe încă o mulţime de cuvinte dacice nerecunoscute. Care ar fi acestea? Cel mai probabil sunt cuvinte pentru care în limba latină nu există un corespondent, de exemplu, vestimentaţia specifică dacilor sau elemente specifice ei: opinci, cioareci, iţari, dulamă, fotă, ie, maramă, etc. Considerând că ştiinţele mai puţin exacte a trebuit să devină mai exacte aceasta ar presupune că în colectivele de cercetători umanişti să existe şi cercetători cu o pregătire pragmatică inginerească, care ar permite acestora de a aborda mai pragmatic ştiinţele considerate neexacte. În sprijinul acestei idei menţionez că se cunosc ingineri pictori, sculptori, instrumentişti, dirijori, dar nu şi invers, cred că aceasta ar putea fi una din strategiile necesare pentru a stimula şi dezvolta apariţia unor echipe complexe de cercetători. Se pot face numeroase sugestii. Iată câteva din ele. Cine priveşte cu atenţie pasărea măiastră a lui Brâncuş constată că aceasta are o formă aerodinamică de excepţie, care merită să fie studiată cu atât mai mult cu cât Brâncuş a realizat-o fără să aibă cunoştinţe de aerodinamică. Sau foarte puţini cardiologi consideră aparatul circulator ca un sistem hidraulic foarte complex cu conducte flexibile care respectă legile domeniului. Poate că accidentele cerebrale sunt urmarea unor lovituri de berbec cunoscute în hidraulică, dar nestudiate în medicina umană. Astrologii ar trebui să colaboreze cu astronomii şi fizicienii specializaţi în câmpuri radiante şi gravitaţionale şi propuneri similare a trebuit să se facă şi pentru alte domenii ale ştiinţelor neexacte. Probabil că singurele limite ale ştiinţelor exacte sau mai puţin exacte sunt legate de disponibilităţile financiare şi de dezvoltarea tehnicilor măsurătorilor diverselor mărimi, de curiozitatea ştiinţifică şi imaginaţia cercetătorilor, precum şi de lipsa ideilor preconcepute sau adoptate fără o analiză critică a acestora. Intercondiţionările teoretic sunt extrem de multe. Un ultim exemplu: plasarea telescopului spaţial Hubble pe orbită care permite obţinerea de noi informaţii privind universul n-ar fi fost posibilă fără utilizarea ştiinţei rachetelor şi a sateliţilor. Deci, orice câştig dintr-o ramură a ştiinţelor exacte poate avea repercursiuni nebănuite şi pozitive asupra celorlalte ştiinţe.