Una dintre cele mai exploatate teme ale criticii românești vizează locul literaturii române în raport cu literaturile din „câmpul puterii”, având la bază binomul terminologic continuitateruptură. Părăsind zona unei interpretări generale, termenii ating aici un punct nevralgic pentru exegeza românească, surprinzând defazajul dintre voința de a înnoi literatura (prin ruptură) și voința de a-i păstra fondul tradițional (prin continuitate). Efortul exegezei contemporane de a recupera datele principale ale proiectului sincronizării au reactualizat termeni consacrați din fazele junimistă, modernistă, neomodernistă și postmodernistă: forma fără fond (Titu Maiorescu), sincronism, mutația valorilor estetice (Eugen Lovinescu), specificul național (Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu), protocronism (Edgar Papu), „complexele” literaturii române (Mircea Martin), modernizarea prin tradiție (Dan C. Mihăilescu), sincronizarea cu trecutul (Șerban Axinte), critica de export, „a cincea esență” (Andrei Terian), cultura faliei, mimetism al sincronizării (Angelo Mitchievici), retard față de culturile europene (Ion Bogdan Lefter) etc. Căutând să valorifice „inefabilul” contradicțiilor exegezei moderniste, noua direcție își manifestă vocația integratoare, ceea ce justifică denumirea de paradigmă constructivistă/„culturalistă”. Pe agenda exegezei optzeciste din Basarabia proiectul sincronizării cunoaște o evoluție distinctă, or calea către modelele literare/critice occidentale înseamnă, mai întâi, integrare în arealul generalromânesc, de care a fost înstrăinată literatura din Basarabia încă din perioada interbelică (mai exact, din 1924 când este răscroită RASSM). Miza pe estetic subminează „elanul integraționist” de factură național-patriotică al promoțiilor Vieru-Dabija, făcând și mai vizibile discrepanțele dintre poziția critică față de exportul de texte și autori în circuitul general-românesc și poziția „dublei măsuri”, ce promovează scriitorii basarabeni numai pentru că reprezintă o provincie „înlăcrimată” și „înstrăinată”. Critica literară își asumă astfel o abordare complexă a sincronizării, înțelegând-o drept un act de ruptură (față de inerția gândirii critice autohtone) și de continuitate (în raport cu modelele general-românești și occidentale). Fiind scrupuloși, expresivi, echilibrați, bătăioși și ludici, criticii post-'89 își manifestă verva speculativă și capacitatea inovatoare, demolând și construind totodată, or dinamitarea schelăriilor axiologice false orientează esteticul către o zonă a moderației. Felul în care înțeleg sincronizarea, dar, mai ales, demersul pe care-l întreprind întru realizarea acestui proiect, promit, pe de o parte, abandonarea tendenționismului, iar, pe de cealaltă parte, înscrierea în tradiția estetică a criticii românești.