Suntem conştienţi de faptul că contrapunem două noţiuni taxonomice cu pondere spirituală, poate absolut diferite, dar oricum, între aceste două tradiţii ale credinţelor umane locale întrevedem anumite similitudini, mai ales în practicile funerare. Şi nu este vorba despre rit, ci mai degrabă în unele elemente de ritual. Dar, în primul rând, stăruim la subiectul temei noastre principale – credinţa în nemurire. De fapt, acest postulat de bază a fost şi este prin esenţă piatra de temelie a tuturor credinţelor şi religiilor din toate timpurile şi de oriunde. Este diferit doar numele Celui de sus şi modalitatea de a ajunge la dânsul şi în împărăţia sa, care pentru toţi este un tărâm al bunăstării şi al fericirii veşnice. Paradoxal, dar Cel de sus la mai multe popoare putea fi subpământean, iar paradisul se localiza în lumea de apoi subpământeană. La geţi, după cum arătam ceva mai sus, reprezentanţii respectivelor credinţe erau Zalmoxis pentru credinţele celeste (soarele), cu profesarea incineraţiilor şi Gebeleizis cu credinţele chtonice (subpământul) cu mormintele de inhumaţie. Ar fi tentant să invocăm imaginea peştelui (pentru geţi – Stânceşti) în calitate de însemn timpuriu al credinţei şi până la apariţia crucii, caracteristic paleocreştinilor. Moartea simbolică a geţilor pentru evitarea morţii fizice definitive îşi găseşte reflectare într-unul din verseturile canonice creştine dedicate nemuririi: „Hristos a înviat din morţi/prin moarte pe moarte călcând…”. Renaşterea şi înălţarea lui Hristos este foarte apropiată renaşterii (revenirii) lui Zalmoxis înălţat şi el cu statut de Zeu suprem. Dacă răspândita imagine a Cavalerului trac este într-adevăr reprezentarea Zeului erou, apoi aceasta este foarte apropiată conţinutului canonic al icoanelor creştine ale Sf. Gheorghe. Nemijlocit la practicile funerare de asemenea pot fi semnalate anumite similitudini, de data aceasta legată de cifre „canonice”. Este, în primul rând, practica celor trei zile cât se ţine mortul după care este dat prin diferite modalităţi „lumii de apoi”, specifice ambelor religii, ca şi cea de 40 de zile şi înălţarea sufletului. Purtarea corpului neînsufleţit al anumitor categorii de defuncţi pentru ca consângenii să-şi ia rămas bun de la acesta se aseamănă obiceiului creştin cu sloganul:”Ieşiţi că trece mortul!”. Sunt semnalate, de asemenea, anumite situaţii la creştinii ortodocşi legate de fragmentul temporal dintre moarte şi înmormântare. Este vorba despre umor, râs, veselie în datinile funerare, care se crede că este o motivare pentru învierea ulterioară, o bucurie a aşteptării unei vieţi mai bune, mai fericite, mai luminoase. În cadrul acestor manifestări se exprimă sintagma „a scăpat de suferinţe”, „s-a izbăvit”, expresii, care conform izvoarelor scrise se utilizau de către geţi în atare situaţii. Nu este exclus ca anume aceste similitudini să fi facilitat creştinarea atât de timpurie a populaţiei din regiune (în primul rând Dobrogea), infiltrarea credinţelor paleocreştine şi apariţia primelor bazilici (Niculiţel).