Patrimoniul arheologic reprezintă o parte integră a moştenirii culturale a fiecărui oraş modern. În calitate de Simbol al memoriei şi identităţii de grup, patrimoniul arheologic oferă o evidenţă pregnantă a istoriei şi specificului cultural al fiecărei urbe. Sub aspect economic, el reprezintă un element de atracţie atât pentru vizitatori, cât şi pentru investitori preocupaţi de dezvoltarea infrastructurii şi economiei locale. Orice oraş are nevoie sa-şi păstreze urmele trecutului. Protecţia patrimoniului arheologic (asemenea protecţiei mediului înconjurător) nu pretinde (şi nici ar putea) să se opună progresului tehnico-ştiinţific sau investiţiilor şi evoluţiei tehnologice a localităţilor actuale. Analiza experienţei din ultimii ’30-’40 de ani din Germania şi alte ţări industrializate arată că această îmbinare de interese – la prima vedere diametral opuse – este totuşi posibilă. Premisele conflictelor Situaţia de conflict în jurul patrimoniului culturalarheologic este generată, de regulă, atunci când iniţiativa privată încearcă să practice afaceri imobiliare într-un oraş sau altul. Proiectele de investiţii imobiliare ale statului se supun de cele mai dese ori altor reguli si e nevoie să facem abstracţie de ele în acest context. Punctul de pornire şi interesul oricărui investitor privat este de a ridica gradul de eficienţă a suprafeţelor terenului sau construcţiei din proprietatea lui cu cât mai puţine mijloace financiare – orice afacere (pentru a deveni una ca atare) trebuie să fie rentabilă. Faptul, că afacerea în cauză generează tangenţe mai mari sau mai mici cu o parte de patrimoniu arheologic sau arhitectural, are pentru investitorul în cauză o cu totul altă semnificaţie, decât pentru mulţi dintre cei prezenţi în această sală! Pentru soluţionarea acestei situaţii de conflict este nevoie de o politică fermă, clară şi transparentă din partea instituţiilor de profil ale statului. Cauzele şi căile de depăşire ale conflictului Informarea populaţiei. Una din cauzele conflictului amintit mai sus este lipsa unei sensibilităţi a păturilor largi ale populaţiei cu privire la perceperea patrimoniului arheologic urban drept parte componentă indispensabilă a urbanizării şi dezvoltării culturale a oraşelor. Acest lucru este, la rândul lui, posibil prin consultarea permanentă a populaţiei orăşeneşti şi prin participarea cetăţenilor urbei la procesul de luare a deciziilor. Europa de vest a acumulat în această direcţie o experienţă bogată, care se manifestă, de exemplu, în măsuri concrete, cum ar fi: – organizarea de vizite în siturile arheologice; – campanii educaţionale în şcoli; – lecţii publice şi conferinţe ale arheologilor pentru publicul larg; – campanii de informare în masă a publicului larg; – site-uri Internet cu privire monumentele arheologice ale urbei. Cunoaşterea patrimoniului propriu zis. O altă cauză a problemelor protecţiei patrimoniului arheologic constă în necunoaşterea poziţiei precise ale siturilor arheologice: Localizarea şi întinderea monumentelor arheologice nu au, de cele mai dese ori, nici o legătură cu planul localităţii actuale şi nu se supun legilor arhitecturii moderne. Această stare a lucrurilor înseamnă riscuri pe ambele părţi ale „baricadelor”: – pentru potenţialii investitori această înseamnă un element de risc, greu de estimat înainte de începutul lucrărilor. – în cadrul lucrărilor de construcţie urmele arheologice pot rămâne neobservate (voit sau nevoit) şi sunt supuse distrugerii ireparabile. Evidenţă GIS Ce soluţii se impun pentru depăşirea acestei probleme? În primul rând, este necesară – din punctul de vedere al unui arheolog – o inventariere a tuturor săpăturilor, care au avut deja loc până la moment: atât a celor cu rezultat pozitiv, cât şi a celor cu rezultat negativ. Este vorba de săpături arheologice sistematice, de săpături de salvare, precum şi a celorlalte categorii de operaţiuni la sol, datorate amenajărilor de teren, edificării de construcţii noi sau re-amenajării celor vechi. Suna simplu, dar este dintre cele mai complicate activităţi, care îi aşteaptă pe colegii care îşi vor lua asupra lor răspunderea în cauză. Cadastrul arheologic Această inventariere a săpăturilor petrecute nu va putea înlocui însă cadastrul arheologic al urbei, care urmează să fie completat sistematic, nu doar pe baza surselor arheologice, ci, mai ales, pe baza informaţiilor scrise. Cadastrul istorico-arheologic al oraşului reprezintă baza deciziilor de construcţie, reconstrucţie şi re-amenajare arhitecturală a oraşului. Re-verificarea situaţiei arheologice În multe ţări europene există deja câte un cadastru de evidenţă a patrimoniului istorico-arheologic. De exemplu, în Germania, majoritatea comunelor şi municipiilor dispun de o imagine clară a situaţiei subterane din teritoriu. Cu toate acestea, înaintea oricărui proiect de dimensiuni mai mari, sunt efectuate diferite investigaţii de teren, pentru început prospecţiuni prin forare în adâncime cu sonde de 2-5-10 cm în diametru; o altă metodă aplicată în ultimul timp sunt măsurări cu georadarul. Toate acestea au scopul inventarierii resturilor arheologice din sol înainte de începutul lucrărilor de construcţie. În cazul în care pentru o parcelă sau alta încă nu există o imagine a situaţiei arheologice, mulţi investitori din Europa îşi comandă singuri asemenea lucrări de prospectare – pentru a se proteja de riscul unor costuri suplimentare, în cazul în care terenul ar fi purtat urme arheologice, protejate de lege. În unele zone, asemenea celei din preajma mult discutatei biserici Mazarache din Chişinău, este uşor de prevăzut că lucrările de construcţie vor deranja urmele trecutului istoric al oraşului. În asemenea cazuri, este de obligaţia arhitecţilor responsabili de a lua contact cu serviciul de protecţie a patrimoniului arheologic – pentru a preveni atât întârzierea termenilor proiectelor de construcţie, cât şi mai ales încălcarea sau – cum e la modă mai nou – ocolirea legislaţiei în vigoare. Descoperiri întâmplătoare În cazul în care un monument arheologic este descoperit întâmplător (adică după acordarea de certificat de descărcare arheologică) – serviciului specializat i se oferă, conform legilor majorităţii landurilor, o perioadă de până la şapte zile pentru investigarea şi documentarea monumentului. Costurile prelungirii perioadei de construcţie sunt suportate de investitor, dar nu şi cele ale serviciului arheologic. Monumente distruse În multe cazuri distrugerea sitului arheologic este inevitabilă. În asemenea situaţii, legislaţia majorităţii ţărilor europene, prevede ca monumentul arheologic să fie investigat şi documentat ştiinţific de personal abilitat pentru asemenea lucrări. Costurile acestor lucrări urmează să fie purtate de investitor, dar legislaţia îl protejează şi pe el: astfel, o lege a Landului Nordrhein-Westfalen, prevede că costurile de documentare ştiinţifică a patrimoniului arheologic nu pot depăşi 5-7 % din costurile totale ale investiţiei. Scutiri fiscale Un alt moment interesant pentru sistemul de protecţie, atât a patrimoniului arheologic, cât şi a investiţiilor – consta în faptul ca săpăturile arheologice şi documentarea lor sunt recunoscute drept forma de păstrare şi protecţie a patrimoniului arheologic. Din acest motiv, costurile legate de aceste activităţi sunt – cel puţin în Germania – deductibile din impozite, adică se exclud din volumul venitului impozabil al unui subiect de fisc – fie că este persoană fizică, fie juridică. Perspective Privind problema dintr-un alt punct de vedere, prezenţa unor resturi arheologice oferă şi şanse deosebite pentru viitoarea construcţie. Prin conservarea profesională urmele arheologice pot fi implementate în viitoarea construcţie. Experienţa internaţională ne poate oferi numeroase exemple pentru asemenea „Ferestre în trecut”. Rezumând cele spuse putem semnala încă o dată importanţă majoră a registrului săpăturilor efectuate, dar, mai ales, a cadastrului istorico-arheologic. Răspunderea pentru protecţia patrimoniului arheologic nu este doar una a societăţii civile, sau a ministerului culturii, sau a unor mecenaţi, ci a tuturor oamenilor din oraş, indiferent de poziţia socială, situaţia financiară sau studii absolvite. Una dintre condiţiile de bază ale protecţiei reuşite a patrimoniului arheologic al urbei este cunoaşterea lui: de către populaţie, de către edilii oraşului şi investitorii dornici de a desfăşura activităţile economice.