Teoria comunicării artistice presupune că opera de artă e capabilă să transmită mesaje concrete și definite. Lev Tolstoi a caracterizat arta ca un mijloc indirect de a comunica între persoane. Cercetătorii moderni consideră comunicabilitatea drept o caracteristică definitorie a artei. Din momentul accesului la spațiul public sau virtual, arta este comunicare, vehicul și mesaj totodată. Evenimentele eterice, digitale, efemere transparente lipsite de suport material sunt considerate artistice dacă comunică o idee, un concept. Noile estetici repun în discuție condiția “operei de artă”. “Dematerializarea” conceptului clasic al operei permite astăzi asumarea artei ca experiență comunicativă. Practicile artistice inovative din anii 1990-2000 au fost atribuite „esteticii relaționale” (Nicolas Bourriaud), în care un rol primordial îl aveau relațiile sociale, interacțiunea dintre receptori în configurarea sensului. Opera de artă era definită ca obiect relațional, care creează un spațiu comunicațional, unde spectatorii nu sunt o masa amorfă, ci formează o comunitate, cu rol de material artistic, ce permite realizarea operei. În complementaritate cu estetica relațională, estetica dialogică propusă de Grant Kester teoretizează preocupările de interacțiune cu diverse colectivități, artistul fiind preocupat de a produce forme de comunicare deschisă dintre comunitate și cei responsabili să transforme situația membrilor grupului. Artistul acționează ca un mediator care caută să ofere mai multă vizibilitate problemelor existente, contribuind la rezolvarea lor prin utilizarea practicilor comunicative cum ar fi identificarea empatică, ascultarea activă, realizarea consensului etc. Prin urmare atât estetica relațională, cât și estetica dialogică presupun un model al artei ca proces de emancipare și edificare de sine. Totodată experiențele comunicative ale artei producătoare de relații interumane îndeplinesc nu doar funcții estetice, ci contribuie la transformări sociale prin actul participativ.