Regia, ca orice altă ştiinţă, evoluează, se dezvoltă ascendent. În timp, optica ei modifică „unghiul de vedere” asupra lucrurilor şi este perfectibilă în funcţie de gradul şi diversitatea informaţiei culturale, de empirismul cunoaşterii ştiinţifice. Materia poate fi organizată ludic, ca un joc agreabil, generator de surprize şi revelaţii, ce vor stimula şi deschide inedite posibilităţi pentru profesori şi studenţi. Condiţia genuină de libertate conduce la satisfacţia unor eforturi artistice împlinite. Acesta este unicul climat în care se poate dezvolta personalitatea creatoare, atribut fără de care nu există conceptul de regie autentică. Deosebit de importantă se prezintă, în această ordine de idei, definirea, pe de o parte, a Obiectului disciplinei, iar pe de altă parte, stabilirea unui raport plauzibil între obiect şi metodele de abordare sui-generis, astfel încât studentul să conştientizeze că Arta este obiectul intangibil al unui cult suprem de reprezentare artistică. Obiectul teatrului este opera finită – spectacolul. Ceea ce interesează este CE se obţine şi nu modul CUM se obţine, de către ce sunt implicaţi în colaborarea şi realizarea propriu-zisă a actului de cultură. Ştiinţa este determinată de ceea ce obţin, prin strădanii enorme, marii creatori şi nicidecum de modalitatea „cum” (prin ce metode) obţin ei rezultatele scontate. Artiştii, exact ca şi cercetătorii, filosofii sunt legitimaţi de rezultat, nu de procedeu. O şcoală bună de teatru nu învaţă „adevărurile” generaţiilor trecute, ci metodele, căile care conduc spre descoperirea adevărurilor încă nedescoperite. Viitorii artişti se vor revendica graţie obiectelor pe care aceştia le vor crea, vor fi admiraţi din perspectiva calităţii şi a originalităţii operelor lor, prin prisma valorificării adevărurilor propriilor lor subiectivităţi critice şi creatoare. La un anumit nivel de percepere, apare ipoteza conform căreia oricare din multiplele procedee sau metode conduc inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la aceleaşi finalităţi. În teatru şi în şcoală, poate fi auzită o părere mai mult amatoricească, decât înţeleaptă, care periclitează adevărata cale a cunoaşterii: ”Se poate şi aşa, se poate şi altfel…, se poate într-o mie de feluri...”. Adevărul cert este că o asemenea gândire nu poate „aşa” sau „altfel”. Acţiunea fără cunoaştere nu acceptă vocabulele „nici” sau „într-un fel”. Diletantul are impresia că totul este simplist, este posibil şi accesibil, căci el nu percepe exact implicaţiile intelectuale care îl obligă să dureze o perspectivă trainică, să atingă esenţe, să contureze unghiuri de vedere originale etc. Ignorând stringenţele principale şi necesităţile conceptuale interne ale demersului, diletantul forţează lucrurile, pentru a obţine, finalmente, o „combinaţie hibridă”. Pentru a deveni legitate, performanţa trebuie să se edifice pe pilonii competenţei şi cunoaşterii principiilor, fundamentelor generale, pe teoria fenomenelor din domeniul Regiei. Regia este un vast laborator de creaţie. Pentru regizorii în devenire este importantă conştientizarea faptului că această profesie te determină să studiezi continuu, pentru a te menţine în formă. Un regizor trebuie să ştie a delimita valoarea de non-valoare, profesionismul de diletantism, profesia de hobby, iar pentru acest lucru e nevoie de „cunoaştere profundă”. Fără cunoaştere avizată, regizorul nu este apt să creeze, ci doar să reproducă lamentabil. Pentru a evita astfel de situaţii, e nevoie de perseverenţă. Tendinţa spre perfecţiune este principalul mobil de care se ghidează cel de creează.