Sinagoga ca instituție publică există de două mii de ani, asumânduși o parte din funcțiile Templului din Ierusalimul distrus. Sinagoga nu este doar o clădire pentru rugăciuni (beit tefila), ci și o casă a doctrinei (beit midraș) și un loc pentru întruniri (beit knesset). De fapt, sinagogile, ca centre ale vieții comunitare, au modelat imaginea diasporei evreiești. La începutul secolului XX, Chișinăul era unul dintre cele mai „evreiești” orașe ale Zonei de Reședință: conform Primului Recensământ General al populației Imperiului Rus din 1897, la Chișinău locuiau peste 50 000 de evrei, aproape jumătate din populația Chișinăului și aproape un sfert din populația evreiască a Basarabiei de atunci. Numărul de sinagogi din Chișinău înainte de cel de-al Doilea Război Mondial număra zeci, în Basarabia – sute. La fel ca și toată viața evreiască din diasporă, sinagogile – atât ca instituții publice, cât și ca structuri arhitecturale – au fost supuse simultan atât prescripțiilor Halakha (lege religioasă care reglementează toate aspectele vieții private și publice a evreilor), cât și legilor țării de reședință, în cazul Chișinăului perioadei secolelor XIX-XX – Imperiul Rus, România, Uniunea Sovietică și Republica Moldova. De regulă, legislația seculară de stat reglementa poziția și aspectul clădirii pentru rugăciuni, caracteristicile sale tehnice; iar Halakha a determinat structura și decorațiunea internă a sinagogii. Respectând simultan aceste două reglementări, arhitectura sinagogelor a urmat anumite tendințe stilistice, moda arhitecturală a timpului. Sinagogile din Europa, inclusiv Europa de Est, au fost influențate de arhitectura clasicismului și barocului, de stilul maur și eclectism. Sinagogile Basarabiei și Chișinăului nu au rămas în urma tendințelor generale – ele sunt văzute în arhitectura sinagogilor locale. În prezenta comunicare intenționăm să luăm în considerare o anumită parte a istoriei, funcționării și specificului sinagogilor din Chișinău, folosind exemplul clădirilor salvate și ale celor care nu mai există.