În sistemul separaţiei puterilor [1, p. 795 ] în calitate de mecanism de „excludere a exercitării arbitrare a puterii” [2, p. 1370 ], „protejare a poporului împotriva autocraţiei” [3, p. 795 ] şi condiţie sine qua non a unui stat de drept în sensul art. 1 alin. 3 din Constituţie [4], puterii judecătoreşti îi revine un rol esenţial în garantarea bunei funcţionări a tuturor mecanismelor statului, a respectării principiului legalităţii, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.  Acţionând ca un factor de echilibru între puterea legislativă şi puterea executivă, puterea judecătorească este chemată să repare orice eventuale disfuncţionalităţi în sistemul separaţiei puterilor, să permită, prin mijloacele sale specifice, repararea unor nedreptăţi, eliminarea oricăror abuzuri nedorite de putere, garantând supremaţia legii şi contribuind la făurirea unei imagini cu adevărat convingătoare cu privire la valorile democraţiei. [5] În conformitate cu prevederile art. 6 din Constituţie, puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.  Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa constantă a statuat că autorităţile statului, în conformitate cu principiul separării puterilor, sunt investite cu anumite prerogative, nici  una dintre ele neavând posibilitatea de a uzurpa atribuţiile celeilalte. [6] Conţinutul şi sensul teoriei separării puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească) prezumă un echilibru al puterilor şi o independenţă relativă a acestora, un sistem de frâne, de balanţe şi contrabalanţe, care ar influenţa reciproc autorităţile, nepermiţându-le depăşirea limitelor stabilite de Constituţie în exercitarea atribuţiilor. [7, p. 44] Principiul separaţiei puterilor este apreciat de Curtea Constituţională drept un mecanism de verificare reciprocă între puteri şi de asigurare a unui echilibru funcţional între puteri. Raţiunea care stă la baza acestui echilibru este atât împiedicarea manifestării hegemoniei unei puteri constituţionale, a unui partid, a unui sindicat sau a unei clase sociale în detrimentul altora, cât şi evitarea încălcării ordinii constituţionale stabilite prin voinţa neviciată a poporului. [8] Independenţa puterii judiciare determină caracterul echitabil şi democratic al exercitării justiţiei într-un stat de drept. [9] Or, independenţa puterii judecătoreşti ţine de esenţa acestei puteri, motiv din care nu poate fi afectată în cadrul realizării unei colaborări între puteri. Potrivit unor opinii, expuse în literatura de specialitate, „este nevoie de o justiţie independentă pentru a responsabiliza şi împiedica abuzul celorlalte puteri, potrivit principiului „puterea opreşte puterea” şi pentru a fi ocrotite, în final, drepturile persoanei. [10, p. 10] Independenţa justiţiei este premisa statului de drept şi o garanţie fundamentală a procesului echitabil. [11] Potrivit opiniei, expuse de şeful Justiţiei austriece, Sir Gerard  Brennan [12, p. 11], importanţa independenţei justiţiei în ierarhia valorilor şi principilor fundamentale ale democraţiei este determinată de faptul că o societate liberă există numai atât timp, cât este guvernată prin statul de drept, în care „dreptul” îl obligă atât pe guvernanţi, cât şi pe guvernaţi, prin administrarea imparţială şi tratament egal pe toţi cei care caută remedii sau împotriva cărora se caută aceste remedii. Materializarea aspiraţiilor pentru statul de drept depind de aplicarea competentă şi imparţială a legii de către judecători. În acelaşi timp, independenţa justiţiei în contextul principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară,este definită ca fiind premisa statului de drept şi garanţia fundamentală a unei drepte judecăţi. [13] Or, corespunderea sistemului judiciar standardelor general acceptate de calitate a justiţiei constituie criterii determinante de apreciere a nivelului de democraţie în stat şi stabilitatea acesteia. Independenţa justiţiei vizează atât independenţa sistemului judiciar în calitate de putere în stat, cât şi independenţa fiecărui membru al corpului judecătoresc, investit cu dreptul de exercitare a puterii judecătoreşti. [14, p. 50] Potrivit conceptului de independență a justiției, independența justiției se referă la două aspecte:independența funcțională şi independența personală a judecătorului.[15, § 50 ] Independența funcțională - independența instituțională a justiției în calitatea sa de putere în stat în raport cu celelalte puteri, iar independența personală a judecătorului se referă la garanțiile statutare ale judecătorului şi aceasta implică inter alia şi independența judecătorului în interiorul sistemului judiciar.  Independența funcțională nu satisface exigențele de independență în sensul unei veritabile justiții, capabile de a asigura existența statutului de drept şi de a  garanta aparențele unui proces echitabil, în lipsa independenței personale a judecătorilor. Independența personală a judecătorilor este determinată de modul de numire, durata mandatului, inamovibilitatea, răspunderea, remunerarea, libertatea de exprimare, dreptul de a constitui şi de a deveni membru în organizații profesionale, precum şi dreptul de a participa la autoadministrarea sistemului judiciar prin intermediul unor mijloace de participațiune democratică în calitatea sa de membru al sistemului. [16] La nivel constituțional, statutul judecătorului este reglementat la art. 116 din Constituție, garantarea statutului fiind pusă în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), în calitatea sa de autoritate de autoadministrare judecătorească, art. 123 din Constituție. Or, CSM este acea autoritate responsabilă de punerea în aplicare a garanțiilor de independență a justiție în beneficiul societății şi a justițiabilului în parte, în sensul şi scopul în care au fost instituite. În conformitate cu prevederile art. 116 alin. (1) din Constituție, judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali şi inamovibili potrivit legii. Or, siguranța mandatului, componentă a inamovibilității statutare sunt elemente-cheie ale independenței judecătorilor. În consecință, judecătorilor trebuie să li se garanteze mandatul până la vârsta obligatorie de pensionare, unde aceasta există.  Condițiile de exercitare a funcției judiciare trebuie să fie stabilite prin lege, unei numiri permanente nu i se poate pune capăt decât numai în cazuri de încălcări grave ale reglementărilor de natură disciplinară sau penală stabilite prin lege sau în cazul în care judecătorul nu mai poate exercita atribuțiile judiciare. ( CM/Rec (2010) 12, pct. 49, 50, HCC nr. 12 din 12.05.2016, §35) Astfel, inamovibilitatea constituțională a judecătorului în sensul normei citate supra, comportă două aspecte esențiale statutului de judecător, care definesc securitatea funcției şi anume: inadmisibilitatea transferului, inclusiv cu titlu de promovare a judecătorului şi suspendarea sau revocarea judecătorului din funcție. Aceste aspecte sunt menționate şi  precizate la alin. (5) şi (6) ale art. 116 din Constituție. Or, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională [17, § 51] a lăsat să se înțeleagă că inamovibilitatea constituțională garantată judecătorilor în sensul art. 116 alin. (1) din Constituție acordă o protecție juridică de securitate deplină a funcției de judecător, incluzând şi exigențele de stabilitate sau siguranță a mandatului de judecător. În acest sens, Curtea Constituțională a preluat definirea inamovibilității judecătorilor cu care se operează la nivel internațional în  Rec. (94) 12 a CM, avizul nr. 1 (2001) al CCJE, pct. 59, garanția de inamovibilitate acoperind atât stabilitatea funcției de judecător în cadrul unei anumite instanțe, cât şi a mandatului, „judecătorii, indiferent că sunt numiți sau aleși, sunt inamovibili atât timp, cât nu au atins vârsta obligatorie de pensionare sau sfârșitul mandatului lor”. Or, inamovibilitatea este o „dogmă fundamentală” care ține de esența independenței personale a judecătorilor, excepțiile fiind admise doar în interesul răspunderii disciplinare/penale a judecătorilor. [18. p. 57, 59] În virtutea garanțiilor constituționale de inamovibilitate, judecătorul este pus la „adăpost de orice revocare şi transferare impusă, în afară de greșeli foarte grave şi în lipsa unei proceduri jurisdicționale”.       [19, p. 52] dispunând de garanția exercitării mandatului de judecător până la atingerea plafonului de vârsta sau expirării termenului în cazul unui mandat limitat în timp,  revocarea din funcție fiind admisă „doar dacă legea prevede astfel şi numai printr-o decizie adoptată cu respectarea strictă a procedurii disciplinare. [20] Încetarea forțată a exercitării mandatului de judecător, din alte motive decât cele cu caracter obiectiv, care țin de persoana sau voința titularului mandatului de judecător, poate interveni doar în temeiurile şi procedura stabilită de lege şi această procedură, potrivit standardelor internaționale în domeniul justiției, se impune a fi procedura de atragere la răspundere disciplinară. Or, procedura de atragere la răspundere penală a judecătorului nu în toate cazurile poate avea un impact direct în privința încetării mandatului de judecător, însă aceasta poate servi temei de încetare a mandatului de judecător în cadrul unei proceduri disciplinare din motive de omisiune a judecătorului de a se conforma standardelor de conduită judiciară sau pierdere a calităților impuse de lege în vederea exercitării mandatului de judecător, impactul omisiunii judecătorului care a condus la atragerea acestuia la răspundere penală în privința exercitării mandatului urmând a fi apreciat în cadrul unei proceduri jurisdicționale cu toate garanțiile specifice unui proces echitabil în sensul Convenției. Încetarea înainte de termen a mandatului de judecător poate interveni din motive obiective, determinate de voința sau situația titularului mandatului de judecător, cum ar  fi demisia sau pierderea de către judecător a condițiilor de „eligibilitate” satisfacerea cărora a fost imperativă la desemnarea în funcția de judecător, incapacitatea fizică constatată în urma unei expertize medicale, decesul. Pierderea condițiilor de “eligibilitate” [21], din motive imputabile judecătorului, nu poate constitui temei de încetare a mandatului de judecător sau transferul judecătorului decât în cadrul procedurii de atragere la răspundere disciplinară a judecătorului. Orice revocare forțată a mandatului de judecător în cadrul căreia judecătorului îi poate fi reproșată o abatere de la regulile prestabilite privind exercitarea mandatului trebuie să fie realizată în cadrul unei proceduri adecvate, în care atât judecătorului, în calitate de titular al unui statut special, îi vor fi asigurate în deplină măsură garanțiile unui proces echitabil, precum şi publicului în interesul căruia a fost instituit statutul special al judecătorului, deplină transparență pentru a se convinge că independența justiției nu a avut de suferit. Asigurarea independenţei justiţiei, reieşind din esenţa conceptului de independenţă a puterii judiciare, în calitate de valoare fundamentală a unui stat de drept, nu trebuie privită ca o sarcină aparţinând în exclusivitate puterii judiciare sau un privilegiu acordat acesteia, asigurarea independenţei justiţiei revine statului în calitatea sa de instrument de  implementare a voinţei suverane.  Independenţa puterii judecătoreşti trebuie garantată de către stat şi consacrată prin Constituţie sau prin legile ţării. Este de datoria tuturor guvernelor şi a celorlalte instituţii de a respecta şi supraveghea independenţa corpului de judecători. [22, pct.1 ] Justiţia este unul dintre pilonii care susţine orice societate democratică, dar, în acelaşi timp, este şi un serviciu public  [23, p. 6] al cărui principală misiune este aceea de a satisface interesele membrilor societăţii privind înfăptuirea justiţiei. În opinia Comisiei de la Veneţia, privind independenţa sistemului judiciar, independenţa puterii judecătoreşti nu reprezintă un scop în sine. Acesta nu este un privilegiu personal al judecătorilor, ci este justificată de nevoia de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul de protector al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. [24, p. 46 ] În cadrul sistemelor constituţionale contemporane, justiţia este administrată de organisme independente, constituite prin lege sau constituţie, denumite generic consilii judiciare [25], având menirea de a garanta independenţa puterii judecătoreşti şi a judecătorilor individual şi să promoveze funcţionarea eficientă a justiţiei. În Republica Moldova, justiția este administrată de către Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate responsabilă atât de asigurarea practică a independenței justiției, cât și aparențelor de independență.  Modul în care este percepută independența justiției în societate constituie o condiție sine qua non a încrederii societății în justiție, încredere care nu poate fi „cerșită” societății, dar urmează a fi obținută prin „fapte” percepute de societate ca fiind susceptibile de  asigurare a independenței justiției, atât sub aspect instituțional, cât și funcțional. Or, independență instituțională nu acoperă prin existența sa și exigențele de independență personală, judecătorii trebuie să dispună și de independența în interiorul sistemului judiciar, pentru a fi capabil de a furniza o justiție corectă, conformă standardelor de echitate. Independența justiției constituie o premisă esențială a încrederii în justiție, fără de care justiția nu-și poate realiza misiunea sa statutară, motiv din care pierderea aparențelor de independență a justiției, sub orice aspect funcțională sau personală, este destructivă pentru justiția în sensul definit de standardele constituționale ale Republicii Moldova.