ANUL 1462 este un moment de cotitură în istoria Europei de Sud-Est, ameninţate cu anihilarea completă de către otomani, în urma încercării sultanului Mehmed al II-lea de cucerire a Ţării Româneşti. Ecourile expediţiei sultanale nu au rămas doar la Dunăre şi la Carpaţi, ci au fost duse şi spre Ungaria şi occidentul Europei, ele fiind strâns legate de relaţiile dintre Creştinătate şi lumea otomană, tot mai tensionate după căderea Constantinopolului (1453) şi după salvarea Ungariei, prin victoria creştină de la Belgrad (1456).1 La sfârşitul lunii ianuarie 1462, principele Vlad al III-lea Drăgulea2 (cunoscut mai ales sub numele de Vlad Ţepeş) recucerea din mâinile turcilor cetatea sa Giurgiu, de pe malul nordic al Dunării, punct strategic foarte important pentru apărarea ţării. La scurt timp după această victorie, domnul român a ordonat căpitanilor săi să pustiească întreg malul sudic al Dunării, din dreptul oraşului Orşova (la frontiera dintre Banat şi Oltenia) până “unde se varsă Dunărea în Mare”.3 Printre localităţile ocupate şi trecute prin foc şi sabie, pe malul otoman (azi în Bulgaria) se află Obluciţa, Novoselo, Dârstor, Turtucaia, Marotin, Rusciuc (Novigrad), Şistov, Samovit, Ghighiu, Rahova. La nord, în Ţara Românească, au fost distruse alte două puncte controlate de turci, anume Orşova şi Turnu (azi Turnu Măgurele).4 Toate acestea sunt trecute într-un “catastif în câte locuri, câţi oameni, bărbaţi şi femei… au fost ucişi… în Ţara Turcească de dumnealui Vlad al Ţării Româneşti”, anexat buletinului de război trimis prin sol de către principele român, din Giurgiu, la 11 februarie 1462, regelui Matia Corvin al Ungariei. În scrisoare, se dă numărul total de oameni (turci şi bulgari) ucişi în vremea incursiunii, anume 23 884, pe localităţi, precizându-se că socoteala exactă s-a ţinut după capetele morţilor şi după alte semne, aduse dregătorilor români “aşezaţi în toate părţile”. Se adaugă o precizare, legată de “cei care altfel nu au fost arătaţi ori au ars prin case – al căror număr nu-l ştim – pentru că au pierit foarte mulţi”.5 Un izvor narativ adaugă şi faptul că o parte a populaţiei creştine bulgare a fost strămutată în Ţara Românească şi ferită astfel de primejdia ce urma să vină. De altminteri, se ştie că şi principele Vlad al II-lea Drăgulea, tatăl lui Vlad Ţepeş, la 1445, a primit în ţara sa 12 000 de bulgari, pe motivul că “nu mai vor să rămână sub stăpânirea turcilor”.6După acest atac masiv, Vlad Ţepeş a atras atenţia regelui Ungariei şi altor forţe angajate în lupta antiotomană că avea să urmeze răzbunarea sultanului, care urma să pună în pericol Ţara Românească, dar apoi şi Ungaria şi Creştinătatea întreagă. Vizirul Mahmud Paşa Grecul a primit misiunea să vegheze la vadurile Dunării şi să împiedice o altă incursiune la sud de fluviu a domnului român. El însă a făcut mult mai mult, pătrunzând pe teritoriul Ţării Româneşti, luând pradă şi robi. La întoarcere, pe la finele lunii mai 1462, corpul său de oaste, format din 18 000 de turci, a fost atacat de trupele lui Vlad Ţepeş şi complet înfrânt. În iunie 1462, otomanii, ajutaţi de Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, au încercat, fără succes, să pună mâna pe cetatea Chiliei.7 Însă lovitura decisivă a otomanilor contra Ţării Româneşti avea să vină în vara anului 1462, cu o impresionantă armată, de circa 100 000 de oameni, susţinută pe fluviu de o flotă de 25 de galioane şi 150 de vase mici. În fruntea acestui imens dispozitiv se afla însuşi sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Cons tant inopolului, venit cu intenţia de a transforma ţara în provincie a Imperiului Otoman şi de a institui controlul deplin asupra întregului curs al Dunării de Jos. Vădit dezav ant ajat, Vlad Ţepeş – care dispunea de vreo 22 000 de oameni – retrage populaţia spre munte, pârjoleşte teritoriul şi trece la tactica hărţuielii. În noaptea de 17-18 iunie, ajutat de 7-10 000 de oameni, domnul român execută un atac prin surprindere asupra taberei sultanului, creând o mare debandadă şi o evidentă dezorientare.8 Turcii, neputând cuceri capitala ţării – Târgovişte – se îndreaptă spre Buzău şi apoi, înfometaţi şi însetaţi, obosiţi şi permanent atacaţi, speriaţi şi de perspectiva unui asalt ungar, se retrag spre Brăila, cu gândul întoarcerii la sud de Dunăre.9 Înainte de a părăsi ţara, sultanul l-a lăsat la hotare pe favoritul său, Radu cel Frumos (fratele lui Vlad Ţepeş), care va reuşi până la urmă să ocupe tronul şi să devină domn, cu întreruperi, între 1462 şi 1475.10 Ecourile acestei complexe campanii otomane au fost numeroase, atât în timpul desfăşurării sale cât şi ulterior.11 Fireşte, cronicarii otomani prezintă întreaga expediţie ca pe un triumf al Semilunii, în vreme ce izvoarele narative creştine vorbesc, de regulă, despre victoria forţelor lui Vlad Ţepeş. Lucrurile sunt însă mult mai nuanţate, în funcţie de perspectiva de analiză, de punctul de vedere militar, strategic sau politic. Să urmărim care au fost veştile despre urmările campaniei, transmise la Milano, cu precădere de către solul acestui ducat aflat la Veneţia, numit Antonio Guidobono (latinizat Antonius Guidobonus).12 Acesta scrie, de regulă, tot ceea ce era capabil să afle, prin metode licite sau ilicite, despre mişcările otomanilor, din datele aflate la dispoziţia autorităţilor veneţiene, care aveau cele mai bune metode de informare, prin ambasadori prezenţi la faţa locului, dar şi printr-o dezvoltată reţea de spioni şi de informatori. Astfel, Guidobono scrie la Milano că, “în penultima zi din iulie”, pe la ora 20, sosise la Veneţia vestea că “Turcul a fost înfrânt, prins şi omorât cu 40 000 de turci, de către Român şi unguri”.13 Precaut, milanezul adaugă faptul că nu are încă siguranţa veştii, dar că avea să-l avizeze pe duce prin trimis propriu, dacă aceasta se va adeveri. În 10 august, acelaşi zelos ambasador revine, precizând: “Cum am mai scris prin alte <scrisori>, Turcul s-a retras mult îndărăt, din cauza foamei şi pentru că a văzut cum Românul arsese orice lucru prin câmpiile sale. De asemenea, pentru că văzu că ungurii mergeau cu suflet mare contra sa şi ţineau bine frâul în mâini. Mai mult nu se ştie despre el. Această Seniorie îi dă regelui Ungariei 5 mii de ducaţi pe lună la finele războiului, drept subsidiu împotriva turcului, deşi o face în cel mai mare secret care le este posibil. Se zice că ungurii ar fi 100 de mii în tabără.”14Foarte detaliat este un mesaj trimis la Milano în 13 august 1462, nu de către Antonio Guidobono, ci de către un alt personaj, dar scris în acelaşi spirit. Este vorba despre o copie a unei scrisori a lui Aloisio Gabriel, rector al Caniei, adresate “măritului domn, Antonio Loredan, căpitan în Modon. Se relatează cum, la 13 august, a ajuns în Modon, dinspre Nepanto, un tânăr albanez. El a povestit cum, de trei ani, fusese luat sclav în Adrianopol, de unde a scăpat cu fuga şi, în 16 zile după aceasta, a ajuns la Nepanto. De la Nepanto – ni se mai spune – se deplasă la Modon, unde ajunse după 18 zile de la fuga sa din Adrianopol. Acest fost rob spuse că sultanul, cu opt zile înainte de fuga sa, revenise în Adrianopol cu o mare armată în dezordine, fără nicio demonstraţie de victorie şi că cea mai mare parte a armatei, trecând pe calea Mării Negre, venise pe jos, deoarece, din cauza uriaşei lipse de hrană şi apă, caii crăpaseră de foame şi de sete. Astfel, sultanul rămăsese cu o mare lipsă de cai, încât îi era imposibil să iasă la luptă până în sezonul următor, spune martorul, care adaugă: “În Adrianopol, se spunea că zisul Domn <Turc>, intrat cale lungă în interiorul Ţării Româneşti, dusese cu sine pe fratele Domnului Român. Şi apropiindu-se de un anumit loc, unde armata românilor era concentrată într-un fel de cetate de mlaştini, într-o noapte, fu asaltat de armata românilor. Şi au murit în partea de armată unde făcuseră tabără paşa şi vizirul cam 30 000 de azapi  şi altă lume în număr de 50 000 de turci, astfel că, văzând Domnul Turc că nu este chip să-l lovească pe zisul Domn Român, fiindcă era concentrat în loc întărit, înconjurat de mlaştini, şi temându-se de armata ungurilor, care era aşteptată în ajutorul românilor, făcu drumul înapoi pe Marea Neagră şi, cu foarte mare lipsă de hrană pentru armată şi cai, ei se întoarseră la Adrianopol în dezordine, cum s-a spus. De asemenea, <spunea> că zisul Domn nu intenţiona să lase la vatră zisa armată a sa din Adrianopol, temându-se ca ungurii să nu treacă spre Grecia. De asemenea, zice că zisul Domn trebuia să călărească spre a fi la Constantinopol cât de repede…”.15 După încheierea copiei acestui document, se ataşează o alta, cu următorul text: “Prin scrisori din Candia, încă din <luna> trecută, zice că este <veste> de la Cons tantinopol, încă din 25 <de luna> trecută, <venită> printr-o corabie a Românului care scăpase împreună cu altele care fuseseră reţinute <de turci>, zice şi încuviinţează că a fost mare înfrângerea Turcului şi, de asemenea, că a ajuns toată armata sa în stare rea, care Domn <turc>, mai mult pe jos, se reîntorsese la Adrianopol şi lăsă la vatră toată armata sa, şi zice că ar fi trimis ordin la subaşul de Constantiopol să echipeze să pregătească pentru echipare nave, să doteze fustele şi galioanele, fără să spună spre ce loc, ai noştri crezând că toate astea sunt stratageme, şi că fac asta doar ca să-şi facă faimă.”16 De-acum încolo, veştile despre expediţia valahă se răresc, devin mai sumare. Astfel, acelaşi Guidobono scrie la 13 august, din Veneţia, că veniseră în lagună scrisori de la retorii din Corfu cum că Turcul fusese înfrânt de români şi că fusese văzută persoana sultanului în Adrianopol, dar că, totuşi, de la Pietro de Thomasij (Thomaxi), secretar al Senioriei, aflat pe lângă regele Ungariei, nu este vreo ştire în acest sens.17 Din acest motiv, mai spune că scrisorile de la Corfu nu se bucurau de maximă încredere între fruntaşii veneţieni şi că, din clipă în clipă, se aşteptau scrisori de la sus-zisul Pietro. La 20 august, acelaşi sol milanez de pe lângă Republica Dogilor vine cu alte detalii: se ştia acum, totuşi, că înfrângerea Turcului fusese mare, că veneau astfel de veşti din Morea şi Romania (regiune căreia turcii aveau să-i zică la fel, puţin deformat, în spiritul limbii lor, Rumelia), unde Veneţia avea slujbaşi de mare încredere şi că toţi vorbeau despre asta, existând o părere despre Turc că ar fi plecat din Ţara Românească şi s-ar fi dus în Bulgaria, alţii spunând că s-ar fi dus în ţara sa, cu oarecare pagubă avută de la Români, alţii zicând că foamea l-ar fi alungat, alţii că s-ar fi dus să mai strângă oameni, cu gândul reîntoarcerii în campanie, încât adevărul este greu de ales şi înţeles.18 Din nou apare observaţia că Pietro de Thomaxi, cancelarul Veneţiei, aflat pe lângă regele Ungariei, nu scrisese nimic despre acest eveniment, ci doar despre marea adunare de oameni pe care sus-zisul rege o face spre a merge contra Turcului, fiind încurajată comunitatea de speranţa suveranului în victorie, datorită marelui număr de oameni aflaţi cu el şi datorită curajului bun şi mare existent în fiecare însoţitor. Tot Antonio Guidabono scrie, la 25 august, că despre Turc, în raport cu Ungaria, nu se mai ştie altceva decât că în toate locurile din Romania şi Moreea se vorbeşte că el ridicase campania contra Românului.19 Acelaşi, la 28 august scrie cuvinte asemănătoare: despre Turc, Senioria veneţiană are date din toate locurile, mai puţin din Ungaria, cum că ar fi ridicat campania din Ţara Românească şi s-ar fi întors în ţara lui “cu puţină cinste”.20 Secretarul veneţian pomenit, acreditat în Ungaria, încă tăcea. Peste alte trei zile (în ultima zi a lunii august), Guidobono îi trimitea “înălţimii sale”, adică ducelui Milanului, o copie după o scrisoare a bailului (ambasadorului) veneţian de la Constantinopol, din care se vedea cum ridicaseră turcii campania Românului, “cu pagubă şi ruşine”, fapt înţeles întocmai din mai multe locuri (surse). De asemenea, adaugă că Senioria veneţiană crede că regele Ungariei va începe, într-un anumit interval de timp, după împrejurări, o campanie contra Turcului.21 La 2 septembrie, solul milanez trimite o altă copie a unei scrisori a bailului veneţian de la Cons tantinopol, despre plecarea Turcului cu pagubă şi alte neajunsuri din Ţara Românească. În acest mesaj, Guidobono poate da şi vestea mult aşteptată: Pietro de Thomaxi, cancelarul Veneţiei din Ungaria, se potriveşte întru totul în ceea ce scrie cu detaliile despre înfrângerea otomanilor date de bailul veneţian pomenit. Numai că – adaugă solul – nu a primit din partea autorităţilor veneţiene o copie după scrisoarea venită din Ungaria (deşi o ceruse “cu mare modestie şi respectând uzanţele”), din motivul că, probabil, în acel text (care putea fi dat numai în întregime) se făceau menţiuni despre subsidiile oferite pomenitului rege de către veneţieni, pe care aceştia din urmă le voiau secrete.22 În fine, la 11 septembrie, o ultimă ştire pe tema campaniei româneşti a sultanului vine să confirme, din partea aceluiaşi Guidobono, fără niciun fel de îndoială, întoarcerea Turcului din expediţia valahă la Adrianopol, “cu pagubă şi ruşine”.23 Rezumând, se poate conclude că, în vara şi la începutul toamnei (iulie-septembrie) anului 1462, au pornit spre Milano dinspre Constantinopol şi Levant în general, de regulă via Veneţia, veşti autentice şi verificate despre urmările expediţiei (campaniei) sultanale din Ţara Românească. Aceste ştiri nu sunt identice, dar ele concordă în a susţine că oastea otomană, condusă de cuceritorul Constantinopolului, revenea la sud de Dunăre, spre casă, lipsită de glorie. De la date hazardate şi, unele, inexacte (înfrângerea, capturarea şi uciderea sultanului, cum se spunea la 30 iulie) se ajunge la detalii tot mai precise, confirmate de mai multe surse. Ideile principale ale relatărilor sunt: retragerea otomanilor din Ţara Românească din cauza foamei pricinuite de aplicarea de către români a tacticii pârjolirii terenului; acordarea de către veneţieni a unor subsidii pentru regele Ungariei pentru apărare şi susţinerea unei campanii contra Turcului; revenirea în dezordine a armatei otomane la Adrianopol, în parte pe calea Mării Negre, din pricina morţii şi slăbiciunii cailor, lipsiţi de nutreţ şi apă; neputinţa sultanului de a participa imediat la o altă campanie,tocmai datorită cailor prea puţini; prezenţa în tabăra sultanului a fratelui lui Vlad Ţepeş (care avea să şi devină domn al ţării); surprinderea armatei otomane, printr-un atac de noapte, de către armata română, refugiată într-un loc mlăştinos, bine fortificat; moartea, în urma acestui asalt, a câtorva zeci de mii de turci; întoarcerea sultanului, motivată de imposibilitatea lovirii (ofensării) domnului român şi de temerea că regele Ungariei venea în ajutorul românilor; desfăşurarea drumului de întoarcere a oştii otomane în dezordine, cu mare lipsă de hrană şi apă pentru oameni şi animale; intrarea fără glorie a armatei otomane în Adrianopol, armată aflată în condiţii rele, cauzate de “marea înfrângere” şi de lipsuri; revenirea armatei şi a sultanului cu puţină onoare, cu pagube şi ruşine, fapt confirmat, în fine, şi de ambasadorul Veneţiei de pe lângă regele Ungariei. Se poate astfel constata că datele venite în Occident concordau asupra rezultatelor deloc onorante pentru turci ale campaniei sultanale din Ţara Românească, prin care autorităţile Imperiului Otoman speraseră să transforme acea ţară în teritoriu direct cucerit şi supus, aidoma statutului regiunilor de la sud de Dunăre. Nereuşita campaniei a asigurat păstrarea statutului de libertate a Ţării Româneşti, care, deşi obligată să plătească un tribut anual către sultan, rămânea ţară creştină, cu domn ales de adunarea ţării (şi confirmat, eventual, de Poartă), cu o clasă elitară românească, cu toate instituţiile locale conservate, cu interdicţia pentru turci de a se stabili în ţară, de a avea proprietăţi imobiliare, de a face prozelitism islamic, de a clădi moschei etc. Relatările creştinilor marchează formal acest statut de libertate a Ţării Româneşti, atunci când liderul turcilor şi cel al românilor sunt numiţi cu acelaşi termen, acela de “domn” (Signor Turcho şi Signor Valacho) sau, simplu, “Turcul” şi “Românul” (il Turcho şi il Valacho). În cadru mai larg, se vede din aceste relatări venite pe canale italiene că lupta domnului şi voievodului român Vlad Ţepeş se desfăşura pe un fond creştin european, în ambianţa cruciadei defensive, organizate de Sfântul Scaun şi de forţele politice europene. Se vorbeşte, în scrisoarea din 30 iulie 1462, despre ambasadorii papei şi ai Ungariei, sosiţi la Veneţia, de unde ar fi urmat să primească subsidii apreciate la 12-20 de mii de ducaţi. Alături de ei, veniseră şi ambasadorii regelui Poloniei şi ai regelui Boemiei, sosiţi ca să stimuleze Veneţia şi alte puteri creştine, între care şi Franţa, contra turcilor. De exemplu, despre ajutoarele în bani date Ungariei de către Veneţia se fac menţiuni concrete, ca şi despre aşteptatul ajutor care ar fi urmat să vină dinspre regele Ungariei către domnul român. La fel, se evocă posibilitatea unei campanii a Ungariei la sud de Dunăre, împotriva otomanilor. În concluzie, din aceste izvoare reiese că, deşi urmările generale ale campaniei sultanului la nord de Dunăre, din vara anului 1462, nu au salvat domnia lui Vlad Ţepeş, campania în sine nu a avut succesul militar şi politic scontat pentru iniţiatorii săi, Ţara Românească menţinând-şi statutul internaţional de stat creştin liber, plătitor de tribut anual sultanului, dar neocupat şi neîncadrat efectiv în Imperiul Otoman.