Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, condiţionată de necesitatea dezvoltării economiei, odată cu sporirea securităţii social-economice a civilizaţiei umane, a favorizat, concomitent, apariţia unor noi tipuri de pericole, atât pentru sănătatea populaţiei, cât şi pentru mediul înconjurător. Evidenţierea pericolelor, evaluarea riscurilor şi pronosticarea situațiilor de urgență (S.U.), pregătirea populaţiei şi a specialiştilor pentru acţiuni eficiente în condiţiile S.U. trebuie să constituie baza politicii statului în domeniul asigurării securităţii tehnogene şi în cazul hazardurilor naturale. Elaborând noi mijloace tehnice și tehnologii, inginerul este obligat să asigure funcţionarea iresponsabilă a acestora, nivelurile necesare de ecologizare şi securitate. În acest scop inginerul trebuie să posede cunoştinţe nu doar în domeniul activităţii sale profesionale, dar şi cunoştinţe temeinice în domeniul Securităţii Activităţii Vitale.