The concept of dialogic practices is often used in the literature in the absence of an explicit definition. The present paper aims to address this shortcoming. In the first section, dialogic practices are approached from the perspective of embodied discursive interaction, as ways of reorienting the interlocutors, with the help of utterances, towards aspects of the utterances they produce or towards the experience underlying their production. The second section explicates, on the basis of an excerpt from the transcript of a microphenomenological interview session, the discursive structure of a dialogic practice, highlighting the following sequence: experiential utterance – reformulation – question. In the third section, five characteristic features of dialogic practices are reviewed from the perspective of the relation between the concepts of form of life and discursive practice: their learned character, consensual character, structured character, demarcated character, autotelic character.

Conceptul de practici dialogice este adesea utilizat în literatura de specialitate în absența unei definiții explicite. Studiul de față își propune să remedieze această carență. În prima secțiune, practicile dialogice sunt abordate din perspectiva interacțiunii discursive întrupate, în calitate de modalități de reorientare a interlocutorilor, cu ajutorul enunțurilor, spre aspecte ale enunțurilor produse sau ale experienței care stă la baza producerii lor. A doua secțiune explicitează, pe baza unui fragment din transcrierea unei ședințe de interviu micro-fenomenologic, structura discursivă a practicii dialogice, evidențiind secvența enunț experiențial – reformulare – întrebare. În a treia secțiune, sunt trecute în revistă, din perspectiva relațiilor dintre forma de viață și practica discursivă, cinci trăsături caracteristice ale practicilor dialogice: caracterul învățat, caracterul consensual, caracterul structurat, caracterul delimitat, caracterul autotelic.