Polifonia constituie una dintre bazele scriiturii componistice a multor compozitori din secolul XX. Aceasta însoţeşte valul stilistic activ diversificat, în continuă şi rapidă transformare, adaptându-se la noile condiţii şi context. Unul dintre compozitorii pentru care polifonia a fost o modalitate firească de exprimare este şi Serafim Buzilă care preia elementele moştenite de la tradiţia europeană multiseculară pentru a le îmbina în compoziţiile sale cu elementele folclorului naţional şi ale artei culte româneşti, rezultând un stil de sinteză bine individualizat. Sonata pentru flaut si pian a fost compusă în vara anului 1970, imediat după examenele de absolvire a Conservatorului G. Musicescu. Cunoscutul compozitor Marc Kopytman care a fost şi profesorul de contrapunct al lui S. Buzilă a numit Sonata discipolului său ,,manual de contrapunct” deoarece aceasta relevă variate modalităţi polifonice pe care autorul le îmbină măiestrit cu structura clasică a ciclului de sonată şi cu elemente preluate din tezaurul folcloric naţional. Sonata este alcătuită din trei părţi aranjate într-o succesiune destul de tradiţională de tempo: I — Allegretto, II — Adagio, III — Allegro. După analiza discursului muzical din prima parte putem menţiona că compozitorul utilizează aici forma şi modalităţile de expunere ale materialului muzical proprii sonatei clasice îmbinându-le măiestrit cu diverse procedee polifonice (imitaţii, stretto, contrapunct contrastant etc.), proces ce se va desfăşura pe parcursul întregului ciclu. Partea a doua reprezintă centrul liric al lucrării. Autorul se bazează aici pe forma polifonică de variaţiuni pe basso ostinato de tip passacaglia cu mai multe contrasubiecte păstrate, demonstrând o stăpânire desăvârşită a tehnicilor contrapunctice. În partea finală a Sonatei compozitorul, utilizând forma de rondo, caracteristică finalurilor clasice şi îmbinând-o cu principiile de tratare polifonică, readuce unele teme şi mijloace de expresie din părţile anterioare: se fac auzite elementele melodice ale temei principale din prima parte a ciclului, se observă conjugarea tehnicilor polifonice cu formele şi conţinuturile tematice proprii genurilor omofone. În Sonata pentru flaut şi pian compozitorul a meşteşugărit cu iscusinţă un edificiu sonor rezultat din îmbinarea elementelor folclorice cu tehnicile vechi şi noi de compoziţie. Ne referim în special la aceea varietate a mijloacelor de expresie la care recurge autorul, printre acestea situându-se în prim plan diversele procedee şi tehnici polifonice, sonorităţile originale provenite dintr-o gândire muzicală matură şi pe deplin formată, efectele timbrale proaspete, armoniile pitoreşti ce oferă lucrării o melodicitate vie, un caracter energic şi o expresivitate profundă.