Istoria orchestrei de fanfară are rădăcinile în cultura traco-geto-dacică. Este cunoscut rolul deosebit al instrumentelor aerofone, al trompetei de alamă în diferite domenii ale vieții strămoșilor noștri din antichitate. O dezvoltare nemijlocită a orchestrei de fanfară se produce în a doua jumătate a secolului XIX, în urma unei intense influențe occidentale și pătrunderea în tarafurile lăutarilor autohtoni a instrumentelor aerofone de alamă. Sonoritatea acestora a dus la o modelare creativă a tarafului și la crearea ansamblurilor lăutărești în exclusivitate din instrumente aerofone, în care trompeta și trombonul ocupă un loc important. Fanfara devine extrem de solicitată atât pentru diferite petreceri, nunți, ca orchestre în parcuri și grădini publice, cât și în sfera armatei, a reprezentanțelor oficiale de stat. În perioada regimului sovietic (secolul XX) fanfarele erau prezente în diferite medii sociale: în sate, în special, pe lângă casele de cultură, colhozuri etc., centre raionale, orașe, la fel pe lângă casele de cultură, sindicate și, evident, în cadrul armatei. După anii `90 ai secolului XX, în urma evenimentelor social-politice și economice o mare parte din fanfare, din motive financiare, au fost desființate, altele aveau evoluări sporadice. Începând cu anii 2000 se produce o revigorare a orchestrelor de fanfară. Elaborarea și aprobarea în 2015 a Regulamentului de activitate a formațiilor artistice de amatori din Republica Moldova a determinat o intensă revitalizare a fanfarelor și crearea de noi orchestre.