Cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat pe de o parte și persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării si utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor sale. Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice (generale, apărare, siguranţă naţională, ordine publică). Efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia „statului bunăstării” (welfare state), ale cărui principii sunt:  garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;  creşterea securităţii sociale in special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);  asigurarea unui standard de viaţă ce evoluează pozitiv, pe baza unor servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins etc. Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii gratuite sau parţial gratuite de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează intr-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei ce caracterizează societatea/statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie la dezvoltarea economică a statului respectiv. În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni vizând protecţia socială. Între cheltuielile publice şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor publice; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativă a populaţiei şi, prin aceasta, perpetuează dezvoltarea economică. În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare, de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii in resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe Salomon, Milton Friedman ş.a.) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării economice. În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi agenţi producători actuali şi/sau viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale: investiţia intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală. Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umană. Acest concept defineşte un nou domeniu de cercetare economică, ce circmuscrie investiţia în resurse umane şi pentru care PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare: indicatorul dezvoltării umane (IDU). Scopul acestei lucrări este de a analiza rolul diferitelor categorii de cheltuieli publice, care rezultă din felul şi conţinutul lor economic şi social, din ponderea pe care acestea o ocupă în sistemul cheltuielilor, din influenţa pe care o exercită asupra dezvoltării economico-sociale a mediului rural naţional.