n luna mai 1949 după întocmirea dosarelor de evidenţă pentru cei ce urmau a fi ridicaţi s-a trecut la întocmirea dosarelor pentru fiecare familie de „chiaburi, moşieri şi foşti mari negustori” ce urmau a fi deportaţi şi care trebuiau să fie foarte compromiţătoare.2 Anume aceste dosare au fost pregătite de către colaboratorii locali, aceştia erau primarii satelor împreună cu poliţiştii de sector. Conform planurilor de îmbarcare erau prevăzute 25 staţii cei din sectorul Cahul (raioanele Cahul, Taraclia, Leova, Cantemir, Vulcăneşti, Congaz, Baimaclia, Ceadâr-Lunga) – trebuiau să fie îmbarcate la staţiile Bolgrad, Iargara, Basarabeasca.3 Din localitatea Cucoara pe listele celor care trebuiau să fie ridicați erau 6 familii: Cozma, Ladoșan Gheorghe, Ladoșan Ion, Tarlăjanu, Tcacenco, Ladoșan Petru, în total au fost ridicați 27 de persoane dintre care copii erau 18.4 Ridicată în aceeaşi noapte de 6 spre 7 iulie 1949 şi îmbarcată în vagoane la staţia Bolgrad, familiile actualilor soţi Cozma vor fi repartizaţi în acelaşi raion, acelaşi sector din ţinutul Altai, ba mai mult de atât au locuit alături de alte familii de moldoveni în aceeaşi şcoală timp de o iarnă. Anume acolo şi s-au cunoscut Nicolae Cozma care era originar din satul Cucoara, r-nul Cahul5 cu Panaitov Olga originară din satul Congaz, UTA Găgăuzia6 . Faptul că cei doi erau de vârste apropiate Nicolae avea 15 ani, iar Olga 13 ani a dus la o prietenie trainică între cei doi soţi care au trecut prin foarte multe greutăţi, dar au rămas împreună până în prezent. Ei împreună din primele luni mergeau după lemne, îndurau gerul năprasnic, foamea, dar şi multe alte greutăţi pe care le-au trecut deportaţii în primii ani din Siberia. În anul 1950 cei doi s-au căsătorit nu au făcut nuntă cum se obişnuia la moldoveni, nu şi-au întocmit acte, pur şi simplu s-au luat şi atâta tot. Au înjghebat propria casă, iar când s-a ivit ocazia au luat decizia de a se reîntoarce în ţara natală. Momentul ce i-a marcat pe cei doi soţi a fost drumul întoarcerii, unde pe un ger de – 40 de grade au trebuit să aştepte venirea trenului timp de două saptămâni, anume în acele momente le-a decedat singurul copil născut acolo în vîrstă de numai 6 luni. Nicolae pe o viforniţă cumplită a trebuit să-şi îngroape copilul în grabă deoarece pierdeau trenul. Mama nici nu a avut timp să-şi plângă copilul. Din cauza nenorocirii cei doi soţi au lăsat pe peronul gării într-o staţie din ţinutul Altai întregul bagaj pe care îl aveau cu ei. La întoarcere s-au lovit de faptul că nu fost lăsaţi să locuiască nici într-una din localităţile de baştină, fiind nevoiţi să o ia de la capăt în satul Doina, actualul raion Cahul. Atunci când s-a făcut reabilitarea ei au considerat că a trecut prea mult timp şi că nu mai are rost să înceapă să meargă prin diferite instanţe pentru a-şi obţine dreptatea. Plecând de la familia Cozma am rămas cu o profundă urmă de tristeţe gândindu-mă la faptul că au fost foarte puţini dintre cei care şi-au obţinut reabilitarea şi foarte mulţi care s-au împăcat cu soarta pe care i-a oferit-o acel regim dictatorial, iar cei doi soţi ca multe mii rămân să-şi trăiască ultimele clipe din viaţă uitaţi de toţi. AM CREZUT CĂ NICIODATĂ NU VOI MAI REVENI ÎN MOLDOVA Copilăria mi-a trecut foarte repede Mă numesc Cozma Nicolae, sunt născut la data de 14 aprilie, 1934, am fost 7 copii în familie, 5 băieţi (Vasile – 1922-1978, Ştefan – 1932-1994, eu Nicolae – n. 1934, Gheorghe – 1938-1987, Ticu – 1947-2011) şi 2 fete (Maria – 1926-1982, Ana – 1929-1981). Până a fi deportați am învățat 4 clase, la școala din localitate, adică din satul Cucoara, raionul Cahul. Copilăria mea a trecut așa de repede că nici nu am simțit-o. Noi lucram de mici, aşa ne-a învăţat tata, și rar ne jucam în nisipul de la poartă, părinţii noştri nu ne puneau la treburi grele, dar cu o mătura mai dădeam de aici colo. Casa noastră din sat era una mijlocie, dar aveam 2 cai, 3 boi, 4 vaci, 15 oi, adică trăiam bine. Tata și mama munceau pământul nostru propriu în jur de 5 hectare. Ei îl prelucrau cu caii și boii de la pământul acela era tot venitul nostru. Dar ce să-i faci oamenii gospodari din sate au ajuns a fi peste noapte vraghi naroda, sau culaci. Anume de aceea că muncea din greu, dar şi faptul că era gospodar pe tata l-au considerat duşman al poporului, și la un moment dat chiar au vrut să îl condamne căci nu vroia să intre în colhoz, că nu vroia că muncească pentru alţiii. „Ţaţă Mărioară, scoală!” În data de 6 iulie 1949 şi familia noastră a intrat pe lista deportaţilor. În acea noapte noi dormeam într-o cuhne1 , a venit predsedateliu2 din sat, Tcacenco, un pogranișnic3 şi vre-o doi oameni prieteni de-ai lui Tcacenco. Mama însă dormea afară pe o prispă cu fratele mai micuț, iar noi restul dormeam înăuntru. Ei în noaptea aceea au intrat în casă şi au început să lumineze cu o baterie ca să ne trezească, și parcă şi acum aud cum a spus predsedateliu: „Ţaţă Mărioară, scoală! Gătiți-vă de drum că vă duc la lucru departe.” Mama care dormea afară s-a trezit, ne-a luat pe toți în cuhne, a strîns bulendrele4 , le-a lăsat întro ladă afară, și a fugit repede în harman5 . S-a ascuns după un liliac, ei au căutat-o toată noaptea. Mai spre dimineaţă ea s-a ascuns într-un pod la vecini. Ei ne-au închis pe noi în cuhne şi rămas s-o aşteptate până dimineaţa. Ştiu că vorbeau între ei rusește, iar noi nu înțelegeam nimic ce ceea ce spun ei. Cînd s-a făcut ziuă iar au început a o căuta, și au găsit-o acolo în podul vecinilor. Atunci mama a dovedit să ia niște găini, lada cu haine, ne-au urcat într-o maşină şi astfel s-a început drumul calvarului celor ridicaţi. Doar lada cu haine şi câteva găini le-am luat cu noi, restul, toate animalele, păsările au rămas în ocol, în casă a rămas toată agoniseala părinţilor mei. Când m-am revenit în Moldova, mult mai târziu, am aflat că animalele şi lucrurile din casă le-au luat chiar a doua zi predsedateliu Tcacenco şi încă vre-o doi prieteni de-ai lui care l-au ajutat să ne deporteze. Cu noi în acea noapte au mai fost ridicate încă două familii din sat Lodoșanu și Tărlăjanu, tot aşa au făcut şi cu averea lor. Acuma, nu le mai port pică că ei nu ne-au trădat, așa a fost situația, așa s-a decis la selsovet6 , mai ales din cauza faptului că tata nu vroia să intre în colhoz, dar de ce ei au luat totul şi apoi nu ne-au mai întors nimic, iaca asta nu o pot înţelege. Ei ne-au suit într-o mașină, și ne-au dus la stanţia7 din Bolgrad, acolo erau mai multe vagoane pentru vite, ne-au încărcat ca pe niște animale, vagoanele aveau numai o ferestruică. Erau numai plînsete pe acolo, toți plîngeau, copii femei, adolescenți, bărbaţi am văzut foarte puţini. Erau mai mult femei şi copii. Plîngeam și eu chiar dacă nu prea înţelegeam ce se întîmplă. Două zile am mai stat acolo la Bolgrad, pînă ne-au adunat pe toți, unii încercau să fugă și aşteptam pînă îi prindeau din nou. Lung e drumul spre Siberia Am mers 18 sutci1 în acele vagoane, era cald, ne opreau în pustietate, ca să nu putem fugi, doar cîte 10 minute ca să ne facem nevoile și apoi iar la drum. Astfel de opriri făceau câte patru pe zi şi nu mai mult, chiar dacă îi era rău cuiva nimeni nu era ca să-l audă. Soldaţii ce ne însoţeau stăteau în vagoane aparte. Mergeam mai mult nopţile, ziua ne aflam în gări pustii dar foarte pline de soldaţi. Probabil că aveau ordin să ne păzească foarte atent. Pe drum ni s-a dat mîncare foarte puțină cîte o porție de borş foarte acru sau o caşă groasă pentru fiecare, însă noi eram mai mereu flămînzi. Mâncarea ne-o dădeau dimineaţa sau seara. În vagoane era foarte murdar, mai ales din motiv că nu era toaletă şi copiii mai mici îşi făceau nevoile în colţuri. Pe lângă asta mai era şi foarte cald. Au vre-o câţiva băieţi mai mari care vroiau să încerce să fugă dar nu puteau că soldaţii ne păzeau foarte bine. Atunci când ne opream şi ei ne deschideau uşile ca să ieşim aveau întotdeauna armele îndreptate spre noi şi nu erau mai puţin 3-4 soldaţi la fiecare vagon. Chinurile deportaţilor din Siberia Aşa am ajuns după un drum lung şi istovitor în Siberia, tocmai în regiunea Altai, în raionul Uspristankhii, Zerhosofhoz, otdelenia2 numărul 2. La început am locuit într-o școală, au dat băncile la o parte și ne-au culcat pe jos. Nu aveam pe ce dormi. Acolo eram cinci familii de moldoveni. În şcoala aceea mi-am cunoscut viitoarea mea şoţie Olga Dănilă, dar pe atunci aveam doar 15 ani. Localnicii din prima zi ne-au dat de mîncare, ne ajutau, nu erau răi deloc. În Zerhosofhoz nimeni nu ne păzea, dar veneau mai mereu diferiţi oameni care ne obligau să ne semnăm, astfel ne controlau dacă nu am fugit. Era un mare frig de -50 de grade. Tot oamenii de acolo ne-au dat haine groase, și încălțăminte. Mergeam în grupuri să strângem lemne. Erau multe animele sălbatice în speciale lupi, care atacau în haită. Mi-aduc amintă că pe un băieţel de 13 ani l-au sfârtecat în bucăţi. Toată iarna am stat în acea școală, faptul că am fost mai multe familii de moldoveni ne-am ajutat foarte mult şi am aşa am am trecut cu toţii vii şi sănătoşi de prima iarnă siberiană. În primăvară ne-am angajat la lucru, la semănat. Dar primăverile în Altai sunt foarte reci de aceea foarte greu suportam frigul, ne îngheţau picioarele, ne-am făcut opinci din piele de vițel, dar uneori nici ele nu ne ajutau. În primăvara anului 1950 au început să ne împărţească cvartire3 , ele erau din lemn aveau paturi, era mai cald, dar fiecare cvartiră aveau stăpîn. În toamna şi iarna primului an din gulag ne-am hrănit cu ceea ce primeam de la stat adică zilnic o porţie de mâncare şi o bucată de pâine neagră. Erau trei oameni şi o femeie care cu căruţa ne aduceau mâncarea căci eram mai mulţi moldoveni deportaţi acolo şi faptul că iarna a venit devreme chiar nu aveam ce mânca, probabil că comenduirea din sovhoz, i s-a făcut milă de noi şi-n felul acesta nu ne-a lăsat să murim de foame şi frig. Ţin minte că mereu mi-era foame, de aceea căutam cartofi îngheţaţi curăţam grajdurile la oameni, sau tăiam lemne pentru o bucată de pâine. Atunci când îmi dădeau un ulcior cu lapte era o mare bucurie pentru mama şi întreaga familie. Pe lângă cvartire ne-au dat şi 5 sotci4 unde am pus cartofi. De aceea chiar din al doilea an aflaţi acolo, noi moldovenii nu am mai suferit de foame, dă eram familii de gospodari. Chiar ţin minte că prin luna iulie 1950 aveam pe lângă cvartira unde trăiam aveam şi câteva găini. Cu apa nu era probleme deoarece existau multe fîntîni. Acolo nu se consuma alcool lumea nici nu avea de unde sa îl ia, nu erau magazine în sat. Cel mai apropiat magazin era la peste 20 km de localitatea unde ne aflam noi. Dacă doream să facem baie încălzeam apa la foc, mama a făcut rost și de săpun. Duceam o luptă mare cu paraziții, în special păduchii care erau foarte mulți, și nu puteam scăpa de ei. De boli nu prea suferea nimeni, dacă se întîmpla aceasta nu erau nici puncte medicale nici măcar medic prin apropiere, chiar și copiii erau născuți acasă. Nu am văzut pe atunci nici un caz de deces și nici o înmormîntare dar știu ca acolo pe un deal era un cimitir. La şcoală nu am mers deoarece era foarte departe şi nu puteam să mergem zilnic acolo, dar nici mama nu vrut să ne dea voie se temea să nu fim mâncaţi de lupi. Moartea lui Stalin, ne-a reaprins dorul ţara natală În anul 1953, a murit Stalin și au început să se faca schimbari, au început să le dea voie deportaților sa revină acasă, în concedii, chiar dacă pe o perioadă scurtă de timp, dar oamenii veneau în Moldova. Atunci a început şi corespondenţa cu cei din Moldova. Condițiile de muncă erau foarte grele lucram de la 4 dimineața și la miezul nopții veneam acasă, n-aveam de loc hodină. Lucram la deal ba pe tractor, ba la ferma de vaci, o perioadă de timp am lucrat şi combainer. Aveam un salariu destul de mare, chair dacă am muncit foarte mult nici un moldovan deportat nu-mi aduc aminte să fi fost menționat din partea statului măcar cu o gramotă1 . Faptul că eram tânăr şi vroiam să fiu în rând cu lumea încetul cu încetul, mi-am construit o căsuță din lampaci. Căsuța era modestă, dar aveam şi o bucățică de pamînt, anume acele 5 sotci pe care în fiecare an puneam cartofi. Nu exista deosebire între munca bărbaților și cea a femeielor, toţi munceam la fel. Distanța până la locul de muncă era mare, mai mereu ne duceau cu o mașină specială deoarece erau mulţi lupi, eu chiar am văzut într-o bortă2 un lup și l-am ucis cu o armă dată de șoferul mașinii. Eu mă împăcam foarte bine cu năcealnicul3 şi acesta auzind că dorim și noi să ne întoarcem acasă, ne ruga să mai ramînem însa dorul era prea mare, În anul 1955 ne-am căsătorit cu actuala soție Cozima (Dănilă) Olga care făcea şi ea parte tot dintr-o familie de deportaţi. Cu ea ne-am luat şi atâta tot. Nici un eveniment plăcut nu mi-a rămas în memorie nici măcar o horă de sărbători nu se făcea acolo, nemaizicînd de alte evenimente. Lumea nu prea știa de sărbători, era doar muncă şi muncă. Vorbeam cu toţii în limba rusă. REVENIREA Am crezut că niciodata nu voi mai pleca spre Moldova Am crezut că niciodata nu voi mai pleca spre Moldova dar dorul de frate și de surori nu ne lepăda niciodată. În anul 1957 pe 4 martie ne-am întors acasă. Năcialnicul de la lucru nu ne dadea voie să plecăm, am fost și la directorul sovhozului Stoiev Trofim dar el nu a vrut să ne dea drumul, atunci ne-am dus la procuror și a spus că ne dă voie în sfîrșit. Năcialnicul ne-a dat și un tractor care ne-au adus la o stanție tocmai la 60 km depărtare. Trenul venea odată la două săptămâni, era încă iarnă, de aceea, am făcut o colibă acolo și ne-am pus să așteptăm trenul, din aceasă cauză mi-a murit şi fetița de 6 luni, a îngheţat, nu aveam unde să o îngropăm, cu lomul4 am spart gheața ca măcar puțin să săpăm o groapă. Între timp a sosit trenul, așa mi-am pierdut primul copil şi am rămas cu o durere imensă în suflet. Ne-am oprit în Ucraina şi ne-am dus la o soră. Vazîndu-ne rudele erau foarte bucuroase. După aceea am venit în Moldova aici ne-am dus în Congaz (UTA Găgăuzia), dar nu ne-au lăsat decât o lună. Ne-au propus să mergem la Doina (r-nul Cahul) unde ne-au dat de lucru şi o casă nemţească. Aici neam aşezat cu traiul şi am luat-o de la capăt, dar eram acasă în Moldova. Mai ales că satul de baştină Cucoara este la 25 de km. Despăgubiri pentru averea confiscată nu am primit nimic pentru noi această deportare a lăsat o urmă întunecată în viaţa noastră. Despre toate cele trăite nu prea le-am vorbit copiilor sau nepoților, doar unei profesoare de istorie din sat. Ea rămâne a fi o durere a mea a soţiei mele, fraţilor şi surorilor noastre, a tuturor gospodarilor care au fost ridicaţi şi duşi în Siberia. AM FOST PE LISTA DEPORTAŢILOR DEOARECE BUNELUL DIN PARTEA MAMEI AVEA RĂDĂCINI ROMÂNE Buneii mei erau foarte bogaţi Mă numesc Cozma (Panaitov) Olga, sunt născută în data de 28 aprilie 1936, în satul Congaz, UTA Găgăuzia. Pînă a fi deportați, învățam la școala din Congaz, eu, împreună cu fratele Petru și sora Maria. Aşa am şi rămas cu doar 4 clase învățate. Gospodăria noastră înainte de deportare nu era cine ştie ce mare, aveam casa în care locuiam, o vacă și un porc, probabil că am fost ridicaţi din cauza faptului că buneii din partea mamei erau foarte bogați, ei aveau de toate, chiar aveau o avere foarte mare. Noi trăiam așa mai modest. Pe atunci lumea nu simpatiza deloc puterea sovietică, în sat noi mai eram consideraţi ca români.1 Bunelul mereu ne spunea că un popor mereu trebuie să fie unit, mai ales pentru că suntem fraţi şi surori de sînge cu cei de peste Prut. Părinții meu nu aveau nici unul vre-o profesie, ei se ocupau doar de agricultură, lucrau pământul nostru, munceau zi şi noapte ca să ne hrănească şi să nu ne lipsească nimic. De copilărie nu prea îmi aduc aminte, știu că a fost una grea, și că munca era pe primul plan, ţin minte că tata mai mereu ne spunea că „trebuie să muncim, nu-i cînd de joacă”. Familia noastră era alcătuită din 7 membri tata – Daniil (1906 – 1961) mama – Stepanida (1909-1967) fraţii (Pavel – 1931 – 1989, Petru – 1937- 2001), surorile (Maria – 1929-1977, Elena – 1946 – 1999) şi eu Olga (n. 1936). RIDICAREA Gătiţi-vă că vă duc la lucru departe În 1949 în data de 6 iulie noi am fost ridicați. În drum spre Vulcăneşti fratele Petru a fugit, mama de frică că l-a pierdut, plîngea foarte mult, noi fiind copiii plîngeam şi mai tare. Cu toate acestea l-au prins a doua zi şi l-au adus înapoi. Nu era posibil să evităm deportarea, deoarece eram numiţi în sat români iar care ne-au ridicat erau instruiţi ca să ne ridice noaptea şi să ne ducă departe. După părerea mea și apoi din cele auzite, cred că nimeni nu ne-a trădat pe noi, pe familia noastră, doar că atunci cînd ne-a luat a spus că suntem „vraghi naroda” 2 ,. Tatăl meu în Siberia mereu spunea că pentru el nu aveau nici un motiv întemeiat să-l ridice, sau măcar să-i fi spus de ce anume lau ridicat aşa pe el. După atâţia ani cred că ei procedau astfel ca să se folosească de brațele noastre de muncă acolo, și după cum era puțină populație prin acele locuri ne-au dus să populăm teritoriile. Pentru asta ne-au dus în Siberia tocmai în Altaiskhii Krai, Uspristankhii raion, Zerhosofhoz, otdelenia3 numărul 2. Ne-au dus ca pe nişte vite De acasă noi nu luasem nici un document. Pe drum am mers 18 sutci4 , în vagon era foarte murdar, el era pentru vite şi nu pentru oameni, pe jos erau nişte paie și cîteva geamuri, ca să mai vedem şi noi lumina zilei. Fiindcă nu ne spălam ne-am umplut de păduchi, după cîteva zile, stăteau păduchii chiar și pe haine. În vagon era foarte cald, trenul se oprea des, o făcea numai în locuri cu puține case ca să nu putem fugi, dar și soldaţii erau foarte mulţi, ei ne urmăreau foarte atent, mai ales când ieşeam afară din vagoane. În vagoane aveam cîteva canistre5 cu apă, de acolo beeam toți, mîncare ne dădeau numai atunci cînd se oprea trenul, așa cîte o porție foarte mică fiecăruia, era un borş foarte acru, sau o caşă groasă. Noaptea am ajuns la locul destinat şi ne-au încărcat în mașini, ne-au dus în sovhozul Zerhosofhoz din raionul Uspristankhii la 60 km de staţia de tren. A doua zi dimineață ne-au împărțit în otdelenii6 , fie că o familie, două, trei sau patru etc. Noi am nimerit în otdelenia numărul 2, ne-au dat voie să locuim o perioadă de timp într-o școală. Cinci familii eram acolo, parcă şi acum le țin minte numele: Cozma, Panaitov, Rusu, Ceanov și Budeanu. Acolo l-am cunoscut şi pe soţul meu Cozma Nicolae. Toate familiile dormeam în primele zile la podea, pe nişte pături. Mai târziu ne-am făcut saltele, paturi unde dormeam, dă, că eram toate familii de gospodari. VIAŢA ÎN SIBERIA Oamenii de-acolo au fost primitori Localnicii erau foarte primitori, foarte buni la suflet, și ajutători, ne dădeau haine groase, ne aduceau chiar şi de mîncare. Autorităţile ne controlau la fiecare pas, trebuia să ne ducem de fiecare dată la selsovet1 ca să ne iscălim să ne vadă dacă suntem toți şi dacă nu am fugit. Acolo era foarte frig, noi nu aveam haine pentru temperaturile foarte joase,temperatura ajungea la aproape -50 de grade ger. Eu avînd vîrstă fragedă am lucrat ca prițăpșic2 , adică ajutor la combaină, nu se uitau că ești femeie sau bărbat așa ne puneau la munci grele dacă nu munceai nu mîncai, chiar dacă aveam pe atunci 13 ani am muncit din greu, numai pentru ca să aduc acasă o bucată de pâine. În acea iarnă am trăit în școală, dar fiind prea frig ne-au trimis la case cu stăpîni, era desigur mai bine ca în școală, aveam paturi mai bune, și era mai cald. Focul îl făceam de două oro pe zi ca să nu îngheţăm, şi acum când îmi aduc aminte parcă simţesc gerul cumplit de acolo, chiar dacă au trecut atât de mulţi ani. Noi copiii adunam crengi din pădurea din apropiere, ştiu că la vre-o doi le-au degerat mâinile şi degetele de la picioare, dar cu toate acestea trebuia să mergem zilnic să strângem lemne. Ca să nu murim de foame zilnic ni se mai dădea şi cîte o felie de pîine neagră pentru fiecare suflet care eram acolo, aşa am scăpat de prima iarnă din Siberia. În primăvară ne-au promis că atunci cînd ne vom construi casa proprie ni se va da 5 sotci3 de pămînt ca să punem cartofi, ceea ce s-a întîmplat mai târziu. Ne spălam cu apă cărată de la un izvor, o încălzeam, și apoi ne scăldam. Hainele deasemenea le opăream, le spălam așa ca să umblăm curaţi, dar cît nu le opăream tot nu puteam scăpa de păduchi. În primul an nu a suferit nimeni de nici o boală, slavă Domnului, dar și de erau să sufere nu era nimeni ca să ne lecuiască. Femeile nășteau acasă, sărmanele. Nici nu aveau cum altfel deoarece până la centrul raional erau 60 de km prin pădure. Pe cei decedați știu că îi înmormântau în cimitirul de pe deal, fiind o fată 13 nu am avut ocazia să asist la un așa eveniment. După moartea lui Stalin, toţi se bucurau de libertate E clar că despre moartea lui Stalin în 1953, s-a auzit pretutindeni, toți se bucurau de libertate. Mulți obțineau posibilitatea de a se reîntoarce înapoi acasă. Tata credea că după 4 ani petrecuţi acolo, în Moldova nu ne mai aşteptau nimeni, el ştia şi de faptul că, casa noastră cu întreaga avere au fost confiscate, dar de bine de rău în Siberia de lucru era foarte mult, și ne mai şi plătea destul de bine. De aceea el a hotărât ca noi să rămânem acolo, unde nu eram consideraţi vraghi naroda4 . Rusa deja o știam la perfecție, cu lucrătorii de la câmp vrei nu vrei o învățam. La ai noștri în Moldova le scriam destul de des, dar foarte greu ajungeau, poate și într-o lună, le povesteam despre condițiile de aici, despre cum trăim cum o mai ducem, și că vrem acasă. În anul 1955, după ce m-am căsătorit cu soțul meu Nicolae Cozma, cu care m-am cunoscut la otdelenia numărul 2, am început să ne construim casa noastră proprie, din lampaci. Am început să avem gospodăria noastră proprie, aveam o bucățică de pământ pe lîngă casă, și puneam cartofi acolo. Munceam foarte mult, ne duceam la 4 dimineață și la orele tocmai 12 noaptea veneam înapoi acasă, nu avem nici o zi liberă, lucram în continuu. Am început a fi plătiţi foarte bine. Ne duceam la lucru cu o mașină specială, deoarece era departe, și pe drum erau multe animale sălbatice. Cât am muncit acolo dar şi aici nu am primit nici o medalie, nici o diplomă, nici o mulţumire din partea nimănui. În Siberia nu m-am dus la şcoală că era departe, de aceea am rămas doar cu acele patru clase pe care le-am făcut de până la deportare. Despre amintiri frumoase din Siberia nu pot vorbi, am avut parte doar de ierni grele, frig, muncă multă și condiții mizerabile. Timp pentru odihnă nu era, nu se organizau nici hore, nici un fel dansuri, doar muncă de dimineaţă şi până seara. Au fost momente cînd îmi părea că nu mai rezist, căci mi-era foarte greu, însă mergeam înainte că nu aveam încotro. Eu eram tânără, dar cei mai în vârstă ştiu că din cauza greutăţilor mulţi dintre ei se îmbolnăveau şi chiar au murit. Noi aveam credință în Dumnezeu, fiind credincioşi, ne rugam mai ales seara. Acolo nu aveam parte de nici o sărbătoare, de altfel ca și oamenii de acolo, nu prea știam cînd și ce sărbători se apropie. În toţi anii cât am fost în Siberia nu văzut nici măcar o nuntă, chiar dacă ne-am luat cu Nicolai, noi tot nu am sărbătorit. Nu ne-am făcut nici măcar un document atunci, abia când am luat decizis de a reveni în Moldova ne-am înscris. Băștinașii locuiau la fel de modest ca și deportații, ei se gîndeau mai mult la ziua de azi ce să mănînce, nu aveau nici ei mari gospodării, dacă aveau cîte o vacă, însă foarte rar așa ceva. Cu moldovenii și cu băștinașii eram în relații bune, trăiam foarte bine, nu am intrat niciodată în nici intrun conflict cu ei. Cel mai greu a fost dorul de casă Toate zilele erau grele, însă cel mai greu era dorul de casă, de frați de surori. Stăteam uneori la muncă cînd făceam cîte o mică pauză, și mereu gîndurile și dorul de casă nu mă lepădau. Îmi aduceam aminte de cireşele, merele, căldura soarelui de la noi din Moldova. Chiar dacă aveam deja casa și masa mea, și neajunsurile deveneau tot mai puține, noi oricum vroiam acasă. În anul 1956 trăiam cu soţul meu destul de bine, dar am văzut că moldovenii au început să plece, toţi vorbeau că cică s-au deschis drumurile. Toți spuneau că nu vor să rămână, a apărut aşa un dor printre noi cei deportaţi să ne reîntoarcem la patria mamă. Aşa am lăsat şi casa, grădina pe care am construit-o cu soţul muncind din greu, nu ne-a trecut prin minte să o vindem sau să o lăsăm cuiva, ne gândeam atunci că cine ştie, n-au să ne primească în Moldova şi va trebui să ne întoarcem înapoi în Siberia. Am pus lăcată la uşă şi la poartă şi am plecat de acolo. Nu am avut ocazia să mai vizitez acele locuri, dar și avînd-o nu aș mai dori, poate că nu mi-a fost chiar atât de rău în ultimii doi ani acolo, dar nici nu vreau să mă gândesc la iernile, la frigul pe care l-am suportat acolo. De un singur lucru îmi pare rău că am lăsat căsuța pe care am construit-o cu greu și am lasat-o acolo, căsuţa pentru care am vărsat multe lacrimi și poate nu a fost în zadar, căci cum ni s-a oferit posibilitatea noi am revenit acasă, în ţara noastră. Îmi vine foarte greu s-o spun, dar cât am așteptat să vină trenul la stația din Siberia, din cauza gerului fetița mea de 6 luni nu a rezistat și a murit, acolo pe drum nici nu am putut s-o îngrop ca lume la cît de mult omăt și gheață era. De aceea, pentru mine atît drumul dus cît și cel de reîntoarcere a fost unul îngrozitor. ELIBERAREA Revenirea acasă În 1957, pe 4 martie, ne-am oprit în Ucraina, la o soră de-a soțului. Ei ne-au primit cu mare drag, stăteam toți așa la o măsuță, și ne povesteam cele întîmplate cît timp nu ne-am văzut, nu le venea a crede prin cîte greutăți am trecut. De acolo ne-am dus la Congaz în satul meu de baștină, acolo am locuit doar o lună fiindcă nu ne-au dat voie să rămânem, în schimb unde ne-au dat de lucru în Doina. Ne-au dat şi o casă a unei familii de neamţ care a plecat încă din 1940. Am avut o la început o casă mică dar prin muncă am reuşit să o reconstruim să fim şi noi în rând cu lumea. Reabilitarea Probleme cu autoritățile din Moldova nu am avut. Casa din sat nu ne-au dat-o înapoi nici nu aveau cum, de aceea că pe locul ei era grădiniţă. Numai că în Doina, erau case nemțești și ne-au oferit și nouă una. Pentru averea confiscată, însă, despăgubiri nu am primit, ceea ce era să ne fie de folos pe atunci. Acum am ocazia să stau la masă cu nepoții și copii mei, dar nu discutăm despre aceasta a rămas așa în mintea mea ca o filă de carte nerăsfoită. Doar odată profesoarea de istorie din sat ne-a dat niște întrebări ce se refereau la deportări. Eu cred că în calvarul petrecut de mine, a fost de vină Stalin. Viața mea ar fi fost mult mai bună și mai liniștită, dacă nu eram să fiu deportată, nicăieri nu e mai bine ca acasă, mai ales frigurile care ne-au mîncat viața în depărtata Siberie.