Procesul educaţional contemporan îşi conturează întregul demers, de la obiective pînă la evaluare, în funcţie de cerinţele societăţii pe care o serveşte. Pe de altă parte, un bun sistem de învăţămînt satisface necesităţile prezente şi de viitor ale societăţii respective. De aceea, pregătirea viitorilor specialişti din această perspectivă are serioase implicaţii în formularea obiectivelor educaţionale, în stabilirea conţinuturilor instruirii, în metodologia şi tehnologia utilizată, în formele de organizare a procesului didactic. Este cunoscut faptul că, în condiţiile societăţii contemporane, prioritare nu sînt informaţiile pe care le pot achiziţiona cei supuşi procesului educaţional, ci capacităţile cu valenţe formative, care să permită individului să facă faţă necesităţilor actuale şi viitoare ale societăţii. Ştiinţa despre limbă, ca disciplină de studiu, are obiective, conţinuturi şi metodologii, inclusiv criterii, tehnici şi instrumente de evaluare, cu prioritate, formative. Acestea au implicaţii majore în dezvoltarea unor competenţe şi capacităţi, cu valenţe atît intensive, cît şi extensive, pe întregul parcurs al formării personalităţii umane, nu numai în anii de studii, dar şi în procesul integrării socio-profesionale şi în cel de adaptare şi readaptare continuă la schimbările ce au loc în societatea contemporană. Din acest considerent, strategia didactică de studiere a limbii, la toate treptele sistemului de învăţămînt, inclusiv în învăţămîntul superior, se va axa pe paradigma funcţional – comunicativă, care are la bază anumite principii specifice, printre care: atribuirea unui caracter flexibil şi actual procesului de studiere a limbii, prin conectarea sa mai organică la realităţile vieţii cotidiene; adoptarea unei perspective consecvent-comunicative, în cadrul căreia accentul să fie plasat pe aspecte concrete ale utilizării limbii. Prin urmare, realizarea obiectivelor curriculare, formulate în termeni de capacităţi proprii folosirii limbii în contexte concrete de comunicare, va depinde esenţial şi de metoda acceptată. Definitorie în acest sens, dat fiind contextul social în care ne aflăm şi tendinţa clară de reformare a procesului de predare a limbilor, în încercarea de a depăşi metodele simpliste ale abordării clasice (gramatică, analiză, traducere), este abordarea funcţională integrată care întruneşte atenţia adecvată pentru cunoaşterea şi însuşirea regulilor (abordare cognitivă), grija maximă pentru universul afectiv al studentului (abordare afectiv-umanistă), asigurarea procesului de achiziţie lingvistică prin înţelegerea corectă a sensului mesajului (abordare comprehensivă). Astfel, cel supus procesului educaţional, în cazul nostru studentul, fiind privit şi apreciat ca cineva care gîndeşte, simte, învaţă şi are ceva de spus (intenţie comunicativă), devine subiect al propriei învăţări [1,15]. Opţiunea pentru abordarea funcţională în predarea limbii la facultate se bazează şi pe principiile învăţării adulţilor [2]: învăţarea depinde de (a) motivaţie, (b) de capacitatea de a învăţa, (c) de experienţa trecută şi curentă, (d) de implicarea activă în actul învăţării, (e) climatul psihologic bazat pe respect şi confort (f) de încercarea de a rezolva probleme, (g) de intenţia adultului de a-şi autoregla propria activitate de învăţare. Abordarea funcţională a predării limbilor, pentru care pledăm, avînd la bază o serie de principii sau consideraţii dictate, în primul rînd, de sistemul de valori promovate şi de necesităţile utilizatorilor, asigură motivarea şi necesitatea învăţării limbii în scopul comunicării. Se realizează, în felul acesta, unitatea dintre limbă (analiza posibilităţilor comunicative ale fenomenelor gramaticale) şi instruire (condiţiile concrete şi contingentul de studenţi). În structura demersului didactic se respectă algoritmul acţional: necesităţile comunicative → situaţiile tipice de comunicare → intenţiile comunicative → mijloacele de verbalizare a intenţiilor comunicative → structurile morfo-sintactice fundamentale → vocabularul fundamental. Un aspect important al acestui demers îl constituie stabilirea mijloacelor de verbalizare a intenţiilor comunicative din care fac parte vocabularul fundamental şi structurile morfo-sintactice fundamentale. Structurile morfo-sintactice fundamentale, selectate riguros conform anumitor criterii metodice (importanţa comunicativă a fenomenelor gramaticale, indicele de frecvenţă al acestora, caracterul tipic al fenomenelor morfo-sintactice, diapazonul utilizării şi gradul accesibilităţii categoriilor gramaticale, capacitatea combinatorie a logoformelor), se preconizează a fi predate în plan funcţional, condiţie ce asigură motivarea şi necesitatea învăţării limbii în scopul comunicării. Relevant pentru abordarea funcţională, care presupune o tratare a fenomenelor de limbă pornind de la funcţia lor în actul comunicativ spre forma necesară în vederea realizării acestui act, este algoritmul însuşirii fenomenului gramatical: - examinarea situaţiei de comunicare în care apare fenomenul gramatical ce urmează a fi însuşit; crearea motivaţiei pentru învăţare; - stabilirea condiţiilor de utilizare; - analiza paradigmei de declinare/conjugare; - exersarea (oral/în scris) la nivel de operaţii şi de context. Orientarea generală a demersului didactic spre aspectele funcţionale ale limbii, folosirea materialului studiat în situaţii de comunicare – determină caracterul şi conţinutul exerciţiilor de antrenare a structurilor gramaticale, formulate ca sarcini de vorbire. În corespundere cu abordarea comunicativă a studierii unei limbi materne sau nematerne, abordare ce scoate în prim plan atît viziunea asupra studierii limbii ca un sistem de comunicare, cît şi a apropierii maxime a procesului de predare/învăţare de procesul comunicării reale, structurile însuşite vor fi folosite în diferite situaţii comunicative [3]. Exigenţele didactice şi psiholingvistice faţă de formarea abilităţilor de utilizare a elementelor gramaticale impun respectarea succesiunii următoarelor etape: recepţie, imitare, substituire, transformare, reproducere, combinare. Algoritmul propus va fi raportat şi la studierea vocabularului fundamental, selectat în baza criteriului situativ-tematic, derivaţional, stilistic al frecvenţei în comunicare etc. Vom menţiona că, din perspectivă funcţional-comunicativă, vor fi studiate atît unităţile lexicale consacrate, cît şi „inovaţiile lexicale”. Dezvoltarea societăţii impune îmbogăţirea lexicului cu unităţi lexicale care să acopere noile realităţi lingvistice. În procesul de înnoire, limba face uz de diferite procedee ale neologiei formale, unul dintre cele mai active, la etapa actuală, fiind abrevierea. Precizia de care dispun unităţile lexicale formate prin abreviere şi avantajul de a substitui perifrazele, contribuind la o mare economie de limbaj (în baza legii minimumului de efort), constutuie un motiv concludent pentru acceptarea lor (a se compara abrevierile şi bazele lor derivative: AGEPI < Agenţia pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale, ULIM < Universitatea Liberă Internaţională din Moldova). Dar, întrucît dorinţa de a inova depăşeşte (uneori) limitele necesităţii”, procesul de stabilire a valenţelor combinatorii ale unităţilor lexicale neologice, inclusiv ale celor abreviate, implică şi referinţe la utilizarea lor din punct de vedere al corectitudinii limbii. Or în crearea oricărui tip de neologism, rolul decisiv îi revine sistemului lingvistic. Prin urmare, procesul de încadrare a abrevierilor în sistemul fonetic şi morfologic al limbii este reglementat de normele de formare a cuvintelor din cadrul sistemului lexical al limbii. Demersul didactic propus în baza abordărilor funcţionale în didactica limbilor, axat pe activism verbal şi cognitiv, situativitate comunicativă, funcţionalitate şi noutate, oferă motivaţie învăţării, realizînd un progres constant al însuşirii .