Noțiunea de „competență” o înțelegem ca o combinație de cunoștințe, aptitudini și atitudini adecvate contextului, care desemnează abilitatea de a aplica rezultatele învățării în mod adecvat într-un context stabilit. Competența, afirmă Gerard, „reprezintă capacitatea dovedită de a selecta, combina și utiliza adecvat cunoștințe, abilități și alte achiziții constând în valori și atitudini, pentru rezolvarea cu succes a unei anumite categorii de situații de muncă sau de învățare, precum și pentru dezvoltarea profesională ori personală în condiții de eficacitate și eficiență” [5, p.16].Competența nu se referă doar la elementele cognitive – utilizarea teoriei, conceptelor sau cunoștințelor, dar însumă și aspectele funcționale care reclamă abilităţi tehnice, particularități interpersonale – abilităţi sociale sau organizatorice și valori etice. Competența este „ansamblu structurat, articulat de cunoștințe, deprinderi, capacități și aptitudini care permit unei persoane să rezolve o problemă într-un domeniu profesional într-un timp scurt, cu cel mai bun rezultat” [10, p.3]. Competența mai poate fi definită și ca „un sistem de cunoștințe, abilități, deprinderi și aptitudini, bine structurat și temeinic însușit, care asugură elevului posibilitatea de a identifica și de a rezolva în mod eficient problemele dintr-un domeniu anume al activității umane” [9, p.57]. Competența este modul în care ființa umană însușește anumite deprinderi, abilități sau aptitudini pentru a face față unor anumite situații, este o caracteristică individuală care e indisolubil legată cu eficiența performanței lor. Formarea și dezvoltarea competențelor, după Șoitu, „se realizează prin trei modalități recunoscute: inițială, înainte de viața activă; continuă, perarcursul întregii activități profesionale; și directă, impusă de o profesie anume,pentru care nu a existat o pregătire specială” [8, p.56]. Educaţia bazată pe competenţe presupune o serie de dimensiuni noi, cum ar fi: dezvoltarea la utilizatori a capacităților de rezolvare dependentă a problemelor, formarea experienței individuale de rezolvare a dificultăților cognitive sau comunicative, accentuarea urmăririi modului de realizare a finalităţilor asumate, acordarea unui sens nou procesului de învăţare etc. Competența comunicativă, la rândul ei, poate fi definită ca „abilitatea de a folosi coduri verbale sau nonverbale pentru a-și atinge scopurile într-un eveniment comunicativ, iar competența lingvistică vizează capacitatea de realizare a unor acțiuni, pe termen mediu și lung, integrate în activitate” [2, p.480]. Competența comunicativă este în corelație cu capacitățile lingvistice ale fiecăruia dintre noi, cunoscând regulile gramaticale, sintactice sau fonetice, devenim apți de a comunica eficient. Aici ar fi bine-venită explicarea noțiunii de competențe comunicative și competențe lingvistice. Competenţa lingvistică este înțeleasă ca deținerea abilităților de folosire a cuvântului cu variate semnificaţii, de a crea limba şi a produce sau a înţelege enunţuri, de a manevra un limbaj în baza cunoaşterii lingvistice, redat în formularea mesajului, iar prin competenţa comunicativă se are în vedere cumularea ansamblului de abilități personale: „a ști, a ști să faci și a ști să fii și să devii” [8, p.60]. Prin urmare, Șoitu vorbește despre „competențe directe, competențe lingvistice, discursive, situaționale, paraverbale; competențe indirecte, mediate: competențe psiholingvistice, intelectuale, sociale, culturale, informaționale” [8, p.60]. Cuvântul este primordial în comunicarea interpersonală, este modalitatea cea mai la îndemâna omului de a reprezenta sau simboliza emoțiile, gândurile și sentimentele. Cuvintele aduc alinare și mângâiere, transmit afecțiune și respect, dar și ură, furie și intimidare, dispreț. Cuvintele (simbolurile) sunt elementele de bază ale comunicării verbale. Folosim cuvintele pentru a exterioriza emoții, trăiri, sentimente, dar și pentru a reprezenta idei, gânduri, observații. Ele pot fi reprezentate prin mesaje orale sau scrise. Limbajul este „un sistem structurat de simboluri folosit pentru a comunica semnificații” [4, p.167]. Limbajul este un simbol al comunicării, cuvântul, ca element important în acest act, are o semnificație anume – „un obiect sau o idee, dar nu constituie respectivul obiect sau respectiva idee” [4, p.168], în diferite limbi aceleași cuvinte pot desemna diverse lucruri. În cea mai mare parte, cuvintele au doar o conexiune arbitrară cu semnificațiile lor, putem atribui aproape oricărui cuvânt un anumit înțeles. Comunicăm diferit în funcție de grupul din care facem parte și de cultura țării de unde provenim, putem și să dobândim o cultură, care este determinată „de cine ne-a crescut, educat, de locul unde am crescut și de simbolurile, limbajul, valorile și normele locului respectiv” [4, p.59]. Multiplele culturi existente ne oferă posibilitatea de a înțelege diferit unele mesaje la nivel verbal, dar și nonverbal; cum să evităm incertitudinile; însușirea unor coduri de comunicare culturală – idiomurile, jargoanele, gesturile; înțelegerea genului și comunicarea – feminin, masculin și androgen; noțiunea de comunicare influențată de gen. Dezvoltarea competențelor de comunicare, „este una dintre problemele principale ale demersului educațional contemporan, deoarece capacitatea individului de a se angaja eficient într-un act de comunicare și negociere, pe temeiul unor cunoștințe și abilități profunde și largi, constituie o trăsătură definitorie a specialistului modern” [7, p.207]. Competența, bazată pe cunoștințe, aptitudini și atitudini, este un deziderat primordial în actul educațional postmodern, în mod primordial – competența de comunicare interpersonală, care este temelia relațiilor umane cotidiene. Comunicarea interpersonală este un proces care intervine din necesitatea oamenilor de afecțiune, acceptare și recunoaștere, de aceea prin comunicare ne satisfacem cele cinci necesități cotidiene (acceptate de mai mulți cercetători – Adler, Schutz, Tofler, Floyd, Maslow) – fizice, relaționale, identare, spirituale și cele instrumentale. Prin necesitățile fizice, percepem comunicarea ca un proces care ne ajută să ne păstrăm sănătatea fizică și mintală prin exteriorizarea emoțiilor și trăirilor noastre cotidiene, necesitățile relaționale stau la baza formării relațiilor umane – sociale și personale, iar prin necesitățile identare, încercăm să aflăm adevărul despre sine – cine suntem, cine vrem să devenim, cum ne percepem pe noi înșine. Prin manifestarea convingerilor și valorilor noastre ne exteriorizăm necesitățile spirituale, pe când cele instrumentale ne ajută la construirea relațiilor zilnice, absolvindu-ne de multiplele obligații cotidiene [ibidem]. Astfel, comunicarea devine un proces contiuu și de cele mai multe ori – bilateral. Absolut tot ceea ce facem are valoare comunicativă – de la un gest de salut, de aprobare sau dezaprobare, de la un simplu mesaj scris sau transmis oral până la un gest neintenționat, dar expresiv – vin să ne comunice ceva, de care de cele mai multe ori, mulți dintre noi, nu suntem conștienți, se produce neintenționat, la nivel de comunicare nonverbală. Totul se petrece la nivelul comparației cu semenii din jurul nostru și în raport cu viziunile noastre despre persoanele cu care relaționăm, „comunicarea interumană este ancorată adânc în lumea noastră interioară: în stările noastre afective, în motivațiile noastre, în părerea noastră personală despre viață, oameni, relații, fericire, noroc, Dumnezeu. De asemenea, comunicarea dintre noi are ca suport convingerile, credințele, valorile, prejudecățile, obiceiurile și educația noastră” [1, p.13]. Comunicarea interpersonală eficientă are consecințe semnificative asupra ființei umane și are loc în cadrul unei anumite relații (părinte – copil, medic – pacient, profesor – student etc). Persoanele care au competențe de comunicare eficientă sunt capabile de empatie, etică, adaptabilitate, de complexitate cognitivă, cât și de capacități de monitorizare a emoțiilor. Comunicarea interpersonală „nu precede la propriu nici gândirea, nici munca, nici jocul, nici cultul, dar constituie o condiție a existenței și evoluției lor și se află într-o permanentă și benefică covarianță cu acestea” [3, p.5]. Limbajul ca și gândirea – sunt două componente inseparabile – „așa cum modul de a gândi al fiecărei persoane este unic, și modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajuluilegată de fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal” [6, p.86]. Competențele sunt comportamentele zilnice ale individului într-o anumită situație concretă, dar mai vizează și anumite teste pentru demonstrarea aptitudinilor și cunoștințelor într-un anumit domeniu al educației. Competența comunicativă include competențele de relaționare ale individului într-o anumită situație cu persoanele din anturaj, cu sine sau cu mediul înconjurător în general. Aceste competențe, definitorii pentru ființa umană, le acumulăm pe parcursul vieții – de la naștere, în procesul instruirii profesionale, dar și prin experiențele cotidiene de relaționare cu semenii, prin explicații, nenumărate încercări și greșeli.