Lirica lui Grigore Vieru reprezintă pentru noi, cititorii, un izvor nesecat de trăire şi cunoaștere, graţie, în primul rând, fiinţei creatoare care a fost poetul, considerat de un alt mare creator, Marin Sorescu „un creuzet al cântecului liric.” De unde şi spiritul modern al creaţiei sale, alimentat consistent de problema crezului artistic, devenit unul din motivele reiterate în mai multe poezii din categoria artelor poetice. Lectura poeziilor developează fermitatea şi demnitatea pe care o trăieşte poetul în faţa scrisului, lucrând insistent şi cu mare grijă în cuvânt, fie că el ţâşneşte din inepuizabilul izvor folcloric sau din vibranta relaţie „mama-graiul”, din dragostea pentru ”izvorul, ramul” sau fin marea iubire pentru femeie, din lecturile din Mihai Eminescu sau din Nichita Stănescu. Oricum, Gr. Vieru şi-a „descoperit sufletul” şi şi-a conştientizat destinul de creator, fapt relevat cu precădere şi printr-un limbaj confesiv în artele sale poetice.  Două dintre ele sunt definite chiar prin titlu, “Ars poetica”. Ipostaza eului poetic este al unui Orfeu ce luptă cu moartea. Poezia are și un motto: “De mila timpului din sânge / Poetul nu-i decât iubire” şi sacrificiu. Mottoul poate constitui o cheie care să permită înţelegerea mesajului artei poetice, care poate fi, desigur, redimensionat pe triunghiul: Timpul – Poetul –Iubirea. Celălalt text este o meditaţie dramatică la tema valorii poetului şipoeziei ce-şi are adevăratele rădăcini în pământul care l-a născut. Poezia “Harpa” enunţă întreg travaliul creatorului în drumul spre sine, un drum al infinitului, un drum spre cântecul sacramental, cântec de dor şi mari idealuri, pe care le regăsim zidite-n versul vierean.