Comunicarea interculturală a devenit o temă de interes major în lumea de astăzi. Ea s-a impus treptat ca o direcţie prioritară de cercetare în disciplinele sociale şi umane după al doilea război mondial, pe măsură ce contactele şi interdependenţele dintre state, societăţi şi culturi s-au multiplicat şi s-au intensificat.  Răsturnările geopolitice din ultimele decenii, extinderea şi adâncirea procesului de integrare europeană, intensificarea globalizării şi revoluţia din domeniul noilor tehnologii de comunicare, dar şi de alte schimbări care au venit în avalanşă, au amplificat dialogul intercultural şi interacţiunile dintre indivizi şi grupuri aparţinând unor medii culturale diferite. Tot mai mulţi oameni au posibilitatea de a călători de la un capăt al lumi la celălalt şi de a cunoaşte alte realităţi sociale sau de a lucra în firme multinaţionale, eterogene din punct de vedere etnic, lingvistic şi cultural. În cazul acestor experienţe interculturale, ocazionale sau de durată, comunicarea devine mai problematică, întrucât presupune depăşirea unor bariere lingvistice şi psihologice, precum şi dobândirea unor abilităţi şi capacităţi noi de relaţionare socială, de adaptare şi de înţelegere a diferenţelor culturale. În acest context, preocupările şi studiile dedicate proceselor de comunicare interculturală au dobândit o relevanţă teoretică indiscutabilă şi o însemnătate aplicativă tot mai mai evidentă.  Cu timpul, cercetările de acest gen s-au cristalizat într-un domeniu ştiinţific relativ distinct, la intersecţia mai multor discipline sociale înrudite (ştiinţele comunicării, antropologia, studiile culturale, sociologia, psihologia, psihanaliza, lingvistica, semiotica). După opinia unor teoreticieni, comunicarea interculturală a depăşit faza tatonărilor şi ar trebui recunoscută ca o disciplină nouă, alături de cele consacrate în epoca modernă.  Succesul acestei discipline se explică prin faptul că ea răspunde acum, în era globalizării, unui interes sporit pentru înţelegerea diversităţii culturale a lumii. În acelaşi timp, ea răspunde şi unui imperativ al procesului educativ, anume de a pregăti şi forma oameni capabili să comunice şi să interacţioneze adecvat în contexte de viaţă mult mai complexe, în care se întâlnesc şi cooperează actori sociali cu identităţi culturale variate.