Comunicarea un cuvânt care la prima vedere este simplu de definit, dar nu este aşa, comunicarea este ceva mai complex, pe de o parte, este comună tuturor, pe de altă parte, este ceva foarte personal. Rădăcinile comunicării vin din sânul familiei, din sânul societăţii. Astfel educaţia, prietenii şi societate influenţează foarte mult modul cum ne exprimăm şi cât de bogat este vocabularul nostru.  Sunt oameni care comunică puţin. Se închid în ei înşişi şi spun adesea în gând: „Nu am nevoie să fiu ascultat”, „Nu am nevoie să comunic, mai bine de unul singur”, „Nu am nevoie să-mi vorbească”. De fapt, aceştia renunţă la propria persoană, deoarece, ocolind pe cei din jur, te ocoleşti şi pe tine. Alţii recunosc că au nevoie de comunicare, dar rămân pasivi. Lasă pe alţii să ia decizii, nu alege, ci aşteaptă să fie ales, nu rezolvă propriile probleme, ci aşteaptă să se rezolve de la sine sau să le rezolve cineva în locul lui.  O altă categorie de oameni tind cu orice preţ să comunice doar pentru a atinge scopurile personale şi nu doresc să observe că astfel încalcă limita de comunicare.  Şi în final sunt şi persoane care se simt bine atunci când oferă pentru a primi. Aceştia spun astfel: „Am nevoie de atenţie şi ofer atenţie”, „Am nevoie de prietenie şi ofer prietenie”.  Indiferent cum suntem: timizi, activi, veseli, trişti, sociabili, gânditori, noi avem nevoie de comunicare chiar şi dacă nu conştientizăm asta.  Da, suntem diferiţi, vorbim diferit, gândim diferit, avem statute sociale diferite, dar cu toate acestea ne înţelegem perfect unii cu ceilalţi. Trăirile, emoţiile, experienţa împărtăşită dă conţinut unor relaţii interpersonale şi sociale, conţinut fără de care orice formă de comunicare umană este de neconceput.