În Basarabia, ca parte componentă a Imperiului Rus, în anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea au fost aplicate reformele imperiale, pornind de la specificul local și dorindu-se accentuarea procesului de rusificare și deznaționalizare. Una din cele mai importante reforme din Basarabia a fost cea agrară, aplicată etapizat, după cum urmează: 1861, 1868, 1869 și 1871. Principala etapă a fost totuși aplicarea Regulamentului din 1868, care avea la bază principiile generale ale Regulamentului din 19 februarie 1861, dar reflecta un șir de particularități locale. Acesta a abordat mai mult problema privind împroprietărirea țăranilor cu pământ, stabilirea impozitelor și procedura de răscumpărare. Dreptul de proprietare îl aveau țăranii căsătoriți și burlacii, care, la data publicării Regulamentului, dețineau terenuri arabile. Suprafața lotului de împroprietărire a variat între 8 și 13,5 desetine, sau, în medie, țăranii au primit câte 7,39 desetine. Mărimea lotului depindea de așezarea geografică și de fertilitatea solului. Pentru județele Hotin, Soroca, Chișinău și Bender au fost stabilite două categorii de loturi, iar pentru județele Iași, Orhei și Akkerman – o singură categorie. Cele mai mari loturi de pământ au primit țăranii din județul Bender – 10,5-11,5 desetine și din județul Akkerman – 13,5 desetine, iar cele mai mici loturi (8-8,5 desetine) – țăranii din județul Hotin. În momentul în care țăranii obțineau pământul, aceștia obțineau un act statutar de împroprietărire. Regulamentul stipula și îndatoririle țăranilor față de proprietar, așa încât „pentru terenul agricol primit, țăranii urmau să presteze în folosul moșierului darea în bani și boierescul”, prima variind, în dependență de județ, de la 1 rub. 20 kop. până la 2 rub. 50 kop. pentru o desetină de pământ pe an, în timp ce boierescul constituia 12 zile (echivalente cu 40 zile) normative pe an. Pentru lotul de împroprietărire țăranii urmau să achite moșierului prețul pământului, în muncă (până la reconvertirea la plata dării în bani) sau în bani, suma variind, în dependență de județ: Hotin – 2 rub. 10 kop. – 2 rub. 50 kop.; Bălți – 1 rub. 80 kop.; Soroca – 1 rub. 80 kop. – 2 rub. 10 kop.; Orhei – 2 rub.; Chișinău – 2 rub. – 2 rub. 50 kop.; Bender – 1 rub. 40 kop. – 1 rub. 60 kop. și Akkerman – 1 rub. 20 kop. pentru o desetină de pământ pe an. Termenul de răscumpărare a lotului era de 20 de ani de la data aprobării Regulamentului, iar termenele achitării dării în bani – 1 aprilie și 1 octombrie, cu dreptul ca proprietarul să perceapă această dare cu jumătate de an înainte. În baza prevederilor Regulamentului și Contractului normal din 1868, moșierul trebuia să primească de la țăran 20% din valoarea lotului, iar 80% – de la stat. Statul urma să recupereze suma plătită moșierului de către țăran, cu dobândă, pe parcursul a 49 de ani. Până la achitarea celor 20%, țăranul era obligat să asigure moșierului vechile prestații. Reforma agrară din anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea a contribuit la schimbarea radicală a structurii proprietății funciare din Basarabia, luând naștere proprietatea funciară țărănească, sau proprietatea funciară mică. Apreciind reforma agrară aplicată, în general, în Imperiul Rus și, în special, în Basarabia, ne permitem să constatăm că pământul distribuit țăranilor, de cele mai multe ori, s-a dovedit a fi insuficient pentru asigurarea întreținerii familiei sale. Reglementările financiare s-au dovedit a fi nerealiste și imposibil de aplicat. Deși țăranii încercau să-și achite cum puteau mai bine ratele de răscumpărare, acestea nu erau corelate cu veniturile lor curente, restanțele creșteau mereu. Prin reforma țărănească s-a tins să se asigure păstrarea proprietății nobiliare în stat și să o scape de primejdia prăbușirii în urma unei explozii sociale. Transferul de pământ comunelor de țărani și nu fiecărui țăran în parte a fost, probabil, o altă eroare majoră, deși este vădită dorința guvernului de a avea impozitele colectate și recruții asigurați de responsabilii comunelor, precum și existența ideii conform căreia țăranii nu erau în stare să se administreze singuri și că trebuiau să fie protejați de comună.