La peste trei decenii de la proclamarea independenței R. Moldova, problema integrității teritoriale a statului și a separatismului în raioanele de est rămâne nerezolvată. Fenomenul secesionist care a afectat republica încă înainte de destrămarea URSS-ului continuă să macine statul, slăbindu-l și împiedicându-i consolidarea și dezvoltarea, constituind, în același timp, și o amenințare la adresa regiunii. În Eurasia post-sovietică, Moldova nu este unicul stat prejudiciat de secesionism. La sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, în mai multe dintre fostele republici sovietice au apărut mișcări separatiste care au creat, în timp, un șir de „pseudo-state” ce dăinuiesc până astăzi, spre exemplu, în teritoriile Georgiei, Azerbaidjanului, Ucrainei. Existența și longevitatea acestor „pseudo-state” se datorează exclusiv rolului direct al Kremlinului, care a contribuit la declanșarea, alimentarea și susținerea mișcărilor separatiste ca instrumente de control asupra republicilor ex-sovietice și în scopul păstrării acestora din urmă în aria influenței ruse. Menținerea focarelor de conflict este în interesele Federației Ruse, Moscova împiedicând soluționarea acestora altfel decât după planurile și schemele proprii. În Republica Moldova, ca și în celelalte republici fost-sovietice, conflictul secesionist rămâne o problemă perpetuă, Moscova nedorind, iar Chișinăul nereușind să o rezolve. Narațiunile politice – ale Chișinăului mai moderate și ale Tiraspolului, sprijinit de Kremlin, mai radicalizate – indică asupra unor abordări și viziuni diferite referitoare la reglementarea transnistreană și, de aici, asupra lipsei de deziderate în soluționarea, într-un viitor apropiat, a chestiunii integrității teritoriale a Republicii Moldova. Dincolo de ghemul de neînțelegeri din jurul subiectului transnistrean și de interesele și planurile Moscovei, și împreună cu ea și ale Tiraspolului, guvernările perindate de-a lungul anilor la Chișinău nu s-au evidențiat prin eforturi, proiecte viabile privind soluționarea conflictului. Deși discursul oficial al Chișinăului s-a axat întotdeauna pe tendințele de reintegrare și reunificare a statului, acesta nu a fost niciodată nici convingător, nici consecvent. Cu atât mai mult cu cât, făcând o retrospectivă a evenimentelor, nu se atestă suficiente acțiuni concrete care ar fi demonstrat interesul pentru rezolvarea problemei. Autoritățile de la Chișinău au văzut diferit modul de realizare a procesului de reintegrare a teritoriilor statului. Reprezentanții de stânga ai puterii au fost mai aproape și deseori pe aceeași lungime de undă cu administrația de la Tiraspol, făcând jocul Moscovei. Guvernele de centru-dreapta au narat în favoarea intereselor Republicii Moldova, dar optând pentru „pragmatism” în abordarea problematicii transnistrene și, din teama de a nu supăra Kremlinul, nu au spus constant lucrurilor pe nume și nici nu au permanentizat subiectul reglementării transnistrene în agenda și programul lor de activitate, în discursul lor oficial, ceea ce a creat impresia dezinteresului pentru soluționarea conflictului, a lipsei de importanță a problemei, influențând astfel opinia publică, cetățenii statului care n-au mai acordat atenție puzzle-ului transnistrean.