Actualul demers filmologic scoate în evidența una dintre cele mai relevante configurații genuistice inedite ale filmului autohton - elegiа cinematografică. Ad ovo se semnalează fenomenul validității acestei structuri în ambele ipostaze: celei genuistice și celei de categorie estetică. Se remarcă faptul că, deși elegia este impulsionată de „renașterea etnică”, care a cuprins tot spațiul ex-sovietic în anii ’60, numai în filmul moldovenesc s-a manifestat lărgirea ariei cronologice, ce a condus la îmbrățișarea, spre deosebire de alte cinematografii naționale, trecutului istoric cu actualitatea imediată. Autorul întreprinde un excurs preventiv în contextul artelor adiacente ale perioadei, descoperind prezența spiritului elegic în creația Ion Druță, Vasile Vasilache, Grigore Vieru, Mihail Grecu în calitate de metastarea ancestrală a eroului nostalgic. Ceea ce ține de contribuția celei de a șaptea artă la valorificarea arhetipurilor culturale, autorul, luând în vizor mostrele reprezentative „Spovedaniile lui Cristian Luca” și „Ultima lună de toamna”, ce demonstrează prin operarea cu exegeza multidimensională, consonanța ambelor ipostaze ale discursului la intersecția contemplativității globale cu frenezia confesională a trăirilor spiritului și a sufletului. În concluzie se adeveresc virtuțile protagoniștilor filmelor, care prin înțelepciunea și generozitatea umană răstoarnă sensurile ecuației „vechi-nou” în favoarea primii entități. Se subliniază aportul elegiei la îmbogățirea limbajului cinematografic prin dezmărginirea timpului și spațiului celei de a șaptea arte, dar și crearea unei atmosfere de o tensiune emotivă nemaiîntâlnită prin sensibilizarea spectatorului de alegoriile naturii și a muzicii de evidentă filiație cathartică.