În contextul aniversărilor prilejuite de împlinirea unui secol de la declanşarea Primului Război Mondial (la care adăugăm, din perspectivă românească, şi un veac de la semnarea Tratatului dintre România şi Antanta, la 4/17 august 1916) subiectul propus se menţine în actualitate. Astfel, între problemele teritoriale puse în faţa României la sfârşitul Primului Război Mondial, aceea a Banatului se detaşează prin complexitatea componentelor sale. Aceasta se regăseşte atât în fenomenele de amploare generate de dispariţia Imperiului Austro-Ungar, cât şi în revendicările Serbiei (Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor) asupra acestui teritoriu de interferenţă etnică, lingvistică, culturală şi confesională. Impactul pe care contenciosul româno-sârb (iugoslav) în problema Banatului l-a avut asupra societăţii româneşti între anii 1919 şi 1923 a fost unul deosebit. El poate fi urmărit atât în literatura istorică a epocii, în documentele diplomatice, cât şi în memorialistica şi publicistica vremii, marcată puternic de această dispută. Se desprinde, limpede, atât sentimentul de îngrijorare cu care oamenii politici de la Bucureşti, asociaţiile civice şi culturale au primit vestea revendicărilor sârbe asupra Banatului, cât şi dezamăgirea faţă de ceea ce s-a considerat a fi lipsa de loialitate a Serbiei, fostul aliat din „Marele Război”. La 24 noiembrie 1923, prin „Protocolul de la Belgrad”, diferendul românoiugoslav asupra Banatului a fost în mod ofi cial închis printr-o serie de reglementări de frontieră. Dincolo de aceste consideraţii preliminare, Banatul divizat între români şi sârbi s-a transformat, pentru câţiva ani, în „laboratorul” unde s-a testat in situ aplicarea principiului naţionalităţilor, generos în sine, dar încărcat de patimi naţionaliste manifestate nu numai în polemica diplomatică dintre Bucureşti şi Belgrad, ci şi la masa tratativelor de la Paris-Versailles.