Majoritatea intelectualităţii noastre – silită de condiţiile istorice să trăiască pe pământ străin – şi-a asumat pe deplin datoria de a trăi exilul cu conştiinţa responsabilităţii faţă de cultura în care s-a format, ca şi faţă de ţara care a format-o. Două personalităţi ale exilului, modele de luptători cu arma cuvântului împotriva comunismului, au fost fără îndoială Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În articolul acesta prezentăm câteva dintre acţiunile lor, cele culturale neputând fi despărţite de politic şi încercăm să demonstrăm că amândoi au înţeles puterea cuvântului rostit şi scris şi l-au folosit ca armă de luptă anticomunistă, dar şi ca mijloc de păstrare a memoriei. În timp ce în România, o dată cu instaurarea comunismului şi sovietizarea ţării, minciuna şi teroarea dominau, cuvintele Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, exprimate la microfonul Europei Libere sau puse pe hârtie în articole publicate în toate colţurile lumii unde se tipăreau reviste şi ziare în limba română, aduceau adevărul, informând şi alimentând totodată speranţa că acesta nu a murit cu totul.