The title of this article has nothing to do with the famous Shakespeare’s drama. But it allows perfectly to elaborate on an idea I had a longtime ago: the obsession of the English language:to have – have(-s)… By comparison, the French language is marked by the verbs Être (To be) and Faire (To do/to act), the last one coming ahead of the two others (whether one likes it or not, Avoir (To have) is an auxiliary too), thanks to the great number (more than 2500 !) of set or fixed expressions, which benefit from its extraordinary polyvalency. Examples in support, this article demonstrates that the language can very easily become an instrument of the propaganda, of handling of brains and consciousness. No hard feelings, but a conclusion stands out: A man is known by the language he speaks…

Titlul acestui articol nu are nicio legătură cu celebra dramă a lui Shakespeare. Permite, însă, de minune să elaborăm, să dezvoltăm o idée apărută mai demult, cea a obsesiei limbii engleze pentru verbul A avea (to have) şi deverbalul său avere… Pe câtă vreme franceza e marcată de verbele Etre (a fi) şi Faire (a face), ultimul devansându-le pe celelalte două (vrem nu vrem, şi Avoir (a avea) este un auxiliar) prin numeroasele expresii şi locuţiuni care-i speculează polivalenţa de excepţie. Plecând de la exemple, acest articol demonstrează că limba poate deveni foarte uşor un instrument de propagandă, de manipulare a creierelor şi conştiinţelor. Fără a vrea să supărăm pe nimeni, credem că se impune o concluzie : Spune-mi ce limbă vorbeşti, ca să-ţi spun cine eşti!

Le titre de cette contribution n’a rien à voir avec le célèbre drame de Shakespeare. Mais il permet à merveille de broder sur le canevas, de développer une idée qui remonte à une époque reculée, celle de la hantise de l’anglais : l’avoir (et son déverbal : avoir…). Alors que le français est marqué par les verbes Être et Faire, ce dernier devançant les deux autres (qu’on le veuille ou non, Avoir est aussi un auxiliaire) par la multitude d’expressions et locutions qui mettent à profit son extraordinaire polyvalence. Exemples à l’appui, cette contribution démontre que la langue peut très bien devenir un instrument de propagande, de maniement des cerveaux et consciences. Sans vouloir vexer personne, une conclusion s’impose : Dis-moi quelle langue tu parles, je te dirai qui tu es (hais ?!) !