After the first amendment to the 1945 Constitution, there was a shift in power to form laws from the President to the DPR. The power of the DPR to form laws is shared with the President because each bill is discussed jointly by the DPR and the President for mutual approval. The joint approval of the DPR and the President is the binding point for the two state institutions that produce material laws. However, there are several bills that have been mutually agreed with the DPR and the President that have not been signed by the President. After a period of thirty days has been lapsed, the mutually agreed Bill by the DPR and the President shall become Law, even without the ratification of the President, and must be promulgated. This phenomenon raises question of why the President does not ratify the Bills he has approved. This research is a normative research with a statutory, conceptual, historical and comparative approach, which is expected to provide coherence and continuity to constitutional theories, so that the process of forming laws with outputs at each stage to be with more measurable results.

După primul amendament la Constituția din 1945 a avut loc o schimbare a puterii de a forma legi, de la Președinte la DPR. Puterea DPR de a formula legi este împărtășită cu președintele, deoarece fiecare proiect de lege este discutat în comun de către DPR și președinte pentru aprobare reciprocă. Aprobarea comună a DPR și a Președintelui este punctul obligatoriu pentru cele două instituții ale statului care produc legi materiale. Cu toate acestea, există mai multe proiecte de lege care au fost agreate de comun acord cu DPR și Președintele, dar care nu au fost semnate de Președinte. După expirarea unei perioade de treizeci de zile, proiectul de lege convenit de comun acord de DPR și Președinte devine Lege, chiar și fără ratificarea Președintelui, și trebuie promulgat. Acest fenomen ridică întrebarea: de ce președintele nu ratifică proiectele de lege pe care le-a aprobat? Această lucrare este o cercetare normativă cu abordare statutară, conceptuală, istorică și comparativă, care se așteaptă să ofere coerență și continuitate teoriilor constituționale, astfel încât procesul de formare a legilor să aibă rezultate măsurabile.