Dacă despre secolul XX se spune că a debutat cu o criză generală a valorilor, moștenită din secolul al XIX-lea, apoi despre secolul XXI, putem sigur spune că e o continuare a manifestării crizei axiologice din secolul XX. Exteriorizările elocvente ale unei ere tensionate și instabile se răsfrâng eminamente asupra culturii, generând și promovând frecvent valori contestabile. Aderarea omului de creație la o realitate în permanentă schimbare și prefirată cu dificultăți, inevitabil, se proiectează atât asupra cercetării culturale și artistice, cât și asupra procesului creativ, procese aflate într-o permanentă cursă de reînnoire, inovație și chiar o elansare spre reinventare. Aceste tendințe firești de mișcare perpetuă în universul sonor, au generat în secolul XX noi domenii de muzică: muzică ușoară, pop, rock, muzică de film, jazz ș.a. Chiar dacă muzica academică persistă ca subasment sigur pentru ceea ce înseamnă cultură muzicală în general, totuși, și acest domeniu se confruntă cu așa-zisele „manifestări ale crizei modelului academic” prin depășirea limitelor acestuia, ieșirea „dincolo” și ștergerea hotarelor dintre diferite muzici. Acest fenomen este interpretat diferit în lumea sonoră: unii chiar consideră că poate fi apreciat ca o oportunitate în traseul spre ,,nou”, alții – ca o goană deșartă spre inovarea cu orice preț. Unii compozitori inserează în genurile muzicale clasice, cum ar fi opera sau concertul, unele instrumente tradiționale sau din contra exotice, încercând să justifice prezența materialelor eterogene. În acest sens, putem vorbi despre încercarea de a adapta amprenta populară la ansamblurile instrumentale și la metodele clasice de execuție (de exemplu Igor Stravinski și Zoltán Kodály au folosit în muzica cultă instrumentul folcloric țambalul, fără nici o intenție de rigoare etnologică). O altă modalitate de hibridizare și temei pentru realizarea unei comparații genuistice este și rațiunea de a adopta unele noi sisteme de scriere mai complexe, supuse mai pronunțat limbajelor academice dezvoltate în occident – limbaje considerate mai adecvate semiografiei și concepțiilor contemporane. Caracterul acestor experiențe, atât în creația universală, cât și în cea națională, are o conotație specifică, inconfundabilă, unică pentru fiecare creație, relevând faptul că fiecare operă corespunde unei estetici distincte. Totuși, aici intervine o condiționalitate importantă: cercetările individuale să spargă frontierele stilului. Încă o problemă ce se relevă în acest context este raportul și ponderea aplicării propriuzise a unui gen distinct în noua lucrare. Valoarea unor astfel de creații-sinteză depinde de capacitatea compozitorului de a valorifica potențialul fiecărui gen, nu dintr-o ambiție de ieftină compilare, ci clar orientată în vederea elucidării unor subiecte de esență imperativă! Lucrări de referință în demararea sintezei de genuri la începutul secolului XX sunt Simfonia-Concert pentru violoncel și orchestră, op. 125 de Serghei Prokofiev, lucrarea Le Roi David – o combinație de oratoriu și operă de Arthur Honegger, urmate și de alte încercări originale. Aceste inovații, fie realizate în Simfonia a III-a pentru soprană și orchestră de Henryk Gorecki, fie în Simfonia a III-a concertantă Cantos pentru saxofon și orchestră de Ștefan Niculescu, în Rapsodia-concert pentru pian și orchestră de Ghenadie Ciobanu sau în Cantataconcert pentru cor mixt și grup de cordofone de Tudor Chiriac ș.a. – toate se afirmă ca fuziuni de genuri abordate în arta componistică actuală care contribuie la diversificarea paletei de genuri demonstrând tendința de individualizare a proiectelor artistice, tendință definitorie a artei muzicale contemporane. Această efervescență a creației muzicale, realizată și prin tatonarea permanentă a unui vast teren de cercetare muzicologică, determină și diferite moduri de compoziție și percepere a muzicii.