După cum menționează Ion Ghinoiu în lucrarea sa „Cărările sufletului”, concepția arhaică populară conform căreia omul pornește după moarte într-o lungă călătorie, are semnificații istorice milenare. A muri însemna pentru daci a intra, de fapt, în nemurire. Moartea era, pentru ei, o consacrare definitivă a vieții sau, cum scria Lucian Blaga: „Moartea este procesul de emancipare a materiei de sub stăpânirea unor legi străine”. Cu cinci secole înaintea erei noastre Herodot mărturisea că grecii îi priveau cu respect pe locuitorii Daciei, numindu-i nemuritori. După secole și milenii descoperim în obiceiurile românești de înmormântare filonul adânc al spiritului dacic, credința în nemurire. Adoptând creștinismul, românii n-au făcut altceva, decât să îmbrace un cuget vechi într-o haină nouă. Cercetând obiceiurile de înmormântare, se observă că, pentru a spera că va accede unde-i mai bine, răposatul trebuie să aibă un mormânt și să primească îngrijirile îndătinate, acestea fiind una din străvechile cutume ale omenirii, pe care le regăsim acreditate în imaginarul nostru tradițional. Destinul sufletelor în cealaltă lume depindea de această grijă, de aceea se pune acest pe ofrande, alimente, pomeni, ele fiind esențiale în acest context de ritual, liniștind spiritul nemulțumit al defunctului. În cadrul acestui articol vom prezenta care și cum erau oferite ofrandele în cadrul obiceiului de înmormântare din cele mai vechi timpuri până în prezent, totodată se vor analiza alimentele specifice pe care le întâlnim numai în cadrul obiceiului de înmormântare, oferind explicațiile și argumentele de rigoare, unde vom vedea că creștinismul, într-o oarecare măsură, a refuncționalizat aceste obiceiuri și tradiții, fără a modifica implicațiile funerare străvechi ale acestora.