Importance of institutional aspect of transformation of economic systems, in particular reforming of economies in transition, admits increasing number of reserchers of countries of the Eastern Europe. However, transformation of this understanding to concrete recommendations for change of course of reforms is interfered by insufficient development of theoretical representations about processes of institutional changes. The task of Given article-to analyze these representations, having developed the concepts of institutional market and having shown fruitfulness of its application to the concept of the state regulation of economy. Criza sistemică ce a zguduit economia R.Moldova a devenit consecinţa diminuării funcţiilor (mai srecis – a autolichidării) reglementării de stat şi a controlului, a acţiunilor Guvernului, a cărui politică economică a creat precedente de nestabilitate, delăsare nu numai în sfera circuitului eficient a drepturilor de proprietate, reglementării relaţiilor corporative în perioada postprivaţională, ci şi în a cea a apărării intereselor naţionale. Soluţionarea problemelor dezvoltării reglementării de stat a economiei se ciocneşte de un şir de contradicţii profunde, caracterisrice transformărilor radicale în ţările postsocialiste. Pe de o parte, avem de a face cu fenomenul nederijat al economiei. Cu o anumită claritate el se reflectă in sectorul public unde, în noile condiţii ale abordării instituţionale, statul s-a lipsit de pîrghiile de conducere a înterprinderilor sale. Pe de altă parte, susţinerea selectivă a înterprinerilor de acţiuni şi a ramurilor constitue una din principalele componente ale politicii structurale şi a factorilor eficienţii reglementării de stat, fiind determinată nu de interesele economice ale societăţii,dar de situaţia poli-tică curentă, amplasarea forţelor, a intereselor – lobbi ale unor grupuri separate. Pentru prima dată, probebil, piaţa institutelor în mod vădit a fost în-trodusă în 1994 de către C.Pejovichi şi dezvoltată într-un articol de-al lui mai tîrziu, în 1996: ”Piaţa istitutelor este un proces ce permite indivizilor să aleagă regulile de joc în comunitatea lor, prin intermediul interacţiunilor lor benevole indivizii apreciază regulile existente deja,determină şi controlează eficienţa celor noi. Drept una din cele importante a acestei pieţe concurenţale apare apare ulterior stimularea inovaţiilor instituţionale şi a formelor comportamentului adaptiv “. În condiţiile economiei perioadei de tranziţie concomitent există reguli vechi, noi şi norme de gospodăririre. Această situaţie poate fi caracterizată ca o “abordare instituţională”, pentru care sunt tipice variantele regulilor pe care urmează să le respecte subiectul proprietăţii (gospodăriei), sunt alese de el la un anumit preţ(refuzul de a urma alte forme) de la anumiţi contraagenţi(vînzători), care sau accepră “cumpărătorul” în sfera de acţiune a propriilor sancţiuni,sau nu-l acceptă. Deci, ne-am apropiat de tratarea esenţei economiei de tranziţie ca pe un astfel de sistem economic în care un loc important, paralel cu abordarea factorilor de producţie şi a producerii, în care subiecţii conducerii aleg normele şi regulile comportamentului lor. Normele menţionate şi reegulile parţial reprezintă în sine bunuri gra-tuite,asigurate de dezvoltarea ulterioară ;parţial au propriii patroni –privaţi şi de stat, parţial se produc ca rezultat al procesului normativ-creativ, înde-plinit de stat în formă de încheiere şi realizare a afacerilor instituţionale (contractelor, acordurilor). Experienţa transformării nereuşite a economiei naţionale a arătat că forma ideală a birocraţiei naţionale şi astăzi continuă să acţioneze după prin-cipiul: a plusa la putere proprietatea. La baza pieţei trebuie luată vechea abordare birocratică,unde poziţia participantului este determinată de ragul său,puterea admjinistrativă, dar vtrebuie să ne învăţăm să extragem din aceasta piaţă venituri băneşti veritabile. Detalizarea fostefectuată astfel încît producţia (cheltuielile pentru pro-ducţie şi riscul antreprenorial) a rămas comună, iar însuşirea – privată. Fără a ţine cont de faptul că sitaţia , în care obligaţiile faţă de stat sunt parcă de la sine, veniturile personale –la fel contrazice logica economiei. Deci e timpul de unit şi responsabilitatea, şi datoriile, şi veniturile. Piaţa este ceva mai mult decît o sferă a liberului schimb al rezultatelor activităţii de gospodărire şi ceva astfel decît un mecanism economic ce se reglează singur. Piaţa reprezintă în sine un ansamblu de restricţii instituţio-nale cu caracter formal şi neformal(legi şi contracte, convenţii şi norme),în cadrul cărora se efectuează activitatea agenţilor economici. Imperfecţiunea legislaţiei economice şi ambiguitatea relaţiilor de pro-prietate, povara impozitară şi protecţia insuficientă a înterprinderii, de obicei , stîrnesc o indignare justă. Dar astăzi puţini care ar îndrăzni să afirme că cadrul instituţional este determinat de eficienţa economică. Un rol important îl joacă interesele subiecţilor interactivi ai pieţei şi, în primul rînd, interesele celor care sînt imlicaţi în restabilirea regulilor formale. Efectuînd conrolul de la numele statului, funcţionării – aceşti agenţi ai piterii politice în spaţiul economic – îşi realizează propriile interese, care pot să digere foarte mult de interesele lor înal – principiale. În consecinţă, barierele birocratice, insuficienţa cronică a unei informaţii elementare despre actele de reflementare adoptate sunt generate nu atî t de lipsa de dezvoltare a unora,cît de necesitatea de a păstra controlul birocratic real asupra activităţii interprinderilor în condiţiile în care statul a încălcat multe drepturi de proprietate în folosul anreprenorilor. Neclaritatea relaţiilor de proprietate numai intensifică acest control. Astfel, excluderea statului, după cum şi prezentarea lui în calitatea unui agent de piaţă “ordinar”, frînează serios elaborarea noii concepţii a pieţeor ce se transformă. Măsurile recomandate de către instituţiile internaţoinale nu numai au depins de funcţionarea pieţelor ţi a legilor de piaţă, care la acel moment nu existau, dar şi măsurile de stabilire, rezultate din asemenea recomandaţii, au exclus statul de la participarea la procesul curent, fiindcă aceasta con-trazicea politica bugetară recomandată. Astfel, atragem atenţia asupra necesităţii participării active a statului la crearea pieţelor pentru preîntîmpinarea unei “daune ireparabile” structurii umane şi sociale a ţării. Acest fapt presupune o participare activă a statului şi la asigurarea creşterii pieţei, şi la controlul volumui general al schimbărilor ce se produc, ca aceasta să corespundă capacităţii oamenilor la adaptare. Pentru a evidenţia influenţa statului asupra procesului de formare a institutelor, ne vom adresa la definirea lui din punctul de vedere al teoriei neoinstituţionale. Potrivit lui D.Nortu,”Statul este o organizaţie cu priorităţi relative de realizare a impunerii, ce se răspîndesc asupra raionului geografic, hotarele căruia sunt stabilite de capacitatea lui de a impozita supuşii” . De aceea, statul poate să contribuie atît la crearea unor institute de piaţă eficiente, cît şi, viceversa, la formarea unei structuri instuţionale, care nu permite manifestarea avantajelor de ordin concurenţial din cauza puterii monopoliste şi altor factoei ce duc la creşterea cheltuelilor de tranzacţie. Apare un paradox: implicarea statale are loc, fiindcă nu funcţionează mecanismele de piaţă, iar ultimele nu pot eficient să lucreze din lipsa structu-rii instituţionale respective. Din cele menţionate se poate concluziona că nu toate măsurile politi-cii de stat a ţărilor dezvoltate pot fi aplicate în condiţiile economiei de tranziţie. Politica statului în economie de tranziţie trebuie să fie, în primul rînd, orientată spre crearea condiţiilor de constituire a institutelor şi, deci, a unei structuri instituţionale eficiente. Tradiţional, în limitele teoriei normative a politicii economice, se evidenţiază cîteva întrebări principale: trebuie oare puterea să se împlice activ în economie sau nuvelul implicării statale trebuie minimizat, pentru că piaţa să poată funcţiona liber? Obiectul cercetărilor normative îl constituie, de asemenea, cele mai eficiente mijloace de atingera a scopurilor propuse. Efectuarea unor profunde transformări instituţionale necesită şi restructurarea întregului mecanism de stat, totodată statul păstrîndu-şi funcţiilor inovatorului instituţional de bază. Dar putera mare a statului poate fi “răpitoare“, orientată spre interesele numeroasei elite conducătoare. O astfel de putere nu se luptă cu corupţia, ci doar o reglementează, avînd grijă “ca să se ia după rang”. O astfel de putere frînează alegerea priorităţilor sociale şi, mai întîi de toate, e preocupată de reducerea sferei proprii de influenţă. E necesar un stat “puternic”, nu “eficient”. Eficienţa înseamnă dezvoltarea şi susţinerea mecanismelor de alegere şi integrare a priorităţilor sociale, de orientare la scopurile împărtăţite de societate şi capacitatea de a le atinge. O putere efi-cientă înseamnă limitarea propriilor posibilităţi şi gătinţa de a-şi delega împuternicirile agenţilor capabile să le realizeze cu mai mult decît centru. De la sine creşterea economică nu poate schimba natura instituţională a societăţii în tranziţie; în cel mai bun caz ea poate crea premise favorabile pentru reformatizarea ei treptată. Mutaţia spontană “în jos”, în favoarea unor formalizări şi transparenţe mai mari ale mijloacelor interacţiunii economice, poate aduce un efect de lungă durată doar dacă aceasta va fi susţinută “de sus”- deci, legislativ, organizaţional şi politic.