O privire ceva mai superficială asupra istoriografiei românești de dinainte de evenimentele din decembrie 1989 poate lăsa impresia că printre cele mai importante direcţii de cercetare ale epocii s-au regăsit preocupările legate de cel de-al Doilea Război Mondial. O apropiere mai atentă însă asupra problematicii ne arată că lucrurile nu stau tocmai așa. Este adevărat, istoricii militari se numărau printre privilegiaţii vechiului regim, fiind unii dintre responsabilii principali ai conturării dimensiunii supereroice a neamului românesc de-a lungul istoriei, pornind de la convingerea că două treimi din istoria naţională a fost una eroică – de lupte și războaie pentru păstrarea fiinţei naţionale. Dacă vorbim exclusiv despre al Doilea Război Mondial, constatăm aceeași realitate raportată la contextul general al istoriografiei românești. Cea de-a doua mare conflagraţie mondială a secolului trecut, deși persistă încă ideea existenţei unei bibliografii „imense”, nu a fost tocmai printre subiectele favorite. În ansamblul istoriografiei românești, elaborate între 1944 și 2015, aceasta reprezintă doar 1% din total, iar dacă privim spre istoriografia consacrată Frontului de Răsărit din perioada 1941-1944, constatăm că doar 0,2% din total are în vedere această tematică. Studiul de faţă dorește să realizeze câteva observaţii cantitative și calitative asupra istoriografiei românești referitoare la războiul din Răsărit (19411944) de-a lungul celor peste șapte decenii trecute de la acel moment.